Post negru

Multe calităţi au oamenii noştri politici, mai ales cînd se află în înalte jilţuri de stat, dar dintre toate, cea mai minunată este aceea de a şti, la moment, răspunsul la orice problemă, de-a se pricepe, instantaneu, la orice. Dar, nu oricum, ci mult mai mult decît noi toţi la un loc şi încă ceva pe deasupra!

Deşi au descoperit cu greu criza economică care bîntuie lumea, convinşi iniţial că, din motive electorale, probabil, ea va avea decenţa să ne ocolească, ori să ne calce pragul mai la primăvară, oamenii noştri politici au dat, brusc, peste sacul cu soluţii miraculoase. Cum ar fi, de exemplu, suspendarea temporară a nu ştiu cărei taxe. (În realitate ştiu, dar mă prefac!). Ce raţionamente economice au dus la o asemenea des-coperire, rămîne un mister impenetrabil. Dacă este să mă aventurez, totuşi, pe terenul plin de capcane al "gîndirii cu premeditare", atunci trebuie să fi fost ceva de genul: "Noi reducem taxa, voi cumpăraţi produsul, economia merge, adică devine că nu mai este criză!" Raţionamentul în forma lui canonică se găseşte, unde altundeva?, la Caragiale, debitat de eternul catindat la funcţia de copist, ce se magnetizează de zor cu rom de jamaică şi tachinează straşnic damele din bal! Dacă am lua în serios, totuşi, "discursul economic", din spatele năzbîtiei debitate telegenic de marii noştri oameni politici şi de stat, atunci ar trebui să credem că soluţia crizei constă în mobilizarea consumului şi menţinerea în funcţiune a moriştii miraculoa-se: "consum - potenţarea cererii - producţie - salarii/profit - consum". Din păcate pentru politicienii noştri, soluţia aceasta nu poate fi luată în considerare. Ea nu funcţionează decît dacă, iniţial, consumatorul are bani în buzunar, din economii sau din împrumuturi, ca să cumpere. Ves-tea proastă, care tocmai s-a anunţat la radio şi pe la cîteva televiziuni, este că nu prea mai sunt bani. Băncile şi-au închis seifurile, să nu se vadă cît s-a furat şi risipit, deci nu mai dau credite, decît dacă vine omul cu bani de-acasă, ca să se împrumute de la bancă. Cît despre economiile populaţiei, ele sunt sublime, dar lipsesc aproape cu desăvîrşire, cu excepţia banilor de înmormîntare şi pomeni, pe care orice creştin responsabil îi pune deoparte, din vreme. Cealaltă veste proastă este că soluţia aceasta nu a funcţionat, la noi, nici cînd erau bani pe piaţă, iar băncile se întreceau să dea credite cu buletinul.

A doua soluţie pusă pe tapet de politicienii noştri plini de calităţi este inspirată de filozofia opusă: "Mai lăsaţi consumul de-o parte, folosiţi un bec-două, în loc de zece, şi nu vă mai înghesuiţi atît la roşii din Turcia şi Spania, mîncaţi-le şi pe alea din România, că nu tuşiţi". În plus, întindeţi o mînă salvatoare "producătorului român". Din păcate şi aici am tot două veşti proaste. Prima ar fi că, la noi, folosirea celor două becuri o să ne coste cam tot atît cît cele 10, mai acum un an. Asta pentru că, la noi, marile afaceri se bazează pe jupuirea consumatorului, indiferent dacă este sau nu criză. Două exemple, ilustrative: preţul petrolului în lume a scăzut cu mai bine de jumătate; la noi, benzina la pompă se ieftineşte din an în paşte, cu un ban, doi! Aceeaşi politică economică o urmează şi ceilalţi monopolişti de lux din România, care livrează gaze sau curent electric. Preţul acestor produse, pe piaţa din România, va creşte în continuare. Oricît am strînge noi cureaua, au ei grijă să ne-o ia înainte cu scumpirile. De unde rezultă că, pe calea economiilor la utilităţi, nu sunt şanse să avem mai mulţi bani în buzunar. A doua veste proastă este aceea că "roşii româneşti", "zahăr românesc" ori "unt româ-nesc" sunt doar nişte ficţiuni literar-economice. În realitate, aşa ceva nu există, iar consecinţa logică este aceea că va trebui să ţinem post negru! Motivul este explicat concis, dar convingător, tot de un personaj al lui Caragiale, chemat în faţa instanţei să dea socoteală pentru clondirul cu mastică spart şi pentru ofensa la adresa onoarei numitei Leanca văduva. Întrebat de judecător cu ce se ocupă, ce fel de comerţ face, prevenitul zice: "Am fost zugrav de case român, domn" judecător...Dacă-am văzut că mă omoară concurenţa străinilor, am deschis tombolă cu obiecte la Moşi". Ocupaţia de "producător român" nu a prosperat în ţărişoara noastră dragă, nici de atunci încoace, de aceea, exact ca pe vremea lui Caragiale, situaţiunea a rămas intolerabilă: nu avem, nici acum, faliţii noştri! Este motivul pentru care, fie că merge mai departe cu Volkswagenul, fie că îşi cumpără un Logan, gestul politicianului român nu poate influenţa soarta economiei şi nici mersul ei sub biciul crizei.

Nobile în intenţie şi probabil ins-pirate de cele mai sincere preocupări pentru soarta noastră, a alegătorilor, a celor ce vor plăti costul oalelor sparte, soluţiile politicienilor sunt scoase direct din pălăria maestrului Caragiale. Cu diferenţa că autorul era bine documentat în materie economică, drept pentru care îşi lua soluţiile şi personajele în balon!