Proba de (bună) credinţă

Aflat la Bucureşti într-o ultimă vizită de informare înaintea raportului de monitorizare din septembrie, comisarul european Franco Frattini a salutat adoptarea legii finanţării partidelor politice. Chiar dacă efectele sale vor apărea mult mai târziu, oricum după ce Departamentul de control al finanţării partidelor politice şi a campaniilor electorale din cadrul Autorităţii Electorale Permanente va fi înfiinţat, adoptarea sa a reprezentat un test pe care clasa politică l-a trecut, chiar dacă cu dificultate. Şi tocmai în acest context a explodat ştirea că Dinu Patriciu a donat în anul electoral 2004 două miliarde de lei PSD. În faţa evidenţei, până şi Dinu Patriciu a recunoscut: două din firmele la care este acţionar majoritar au donat bani PSD. Nimic surprinzător în faptul că un om de afaceri finanţează un partid cu vocaţie guvernamentală precum PSD. În fond, suma nici nu a fost mare, în jur de 50.000 de euro, în condiţiile în care PSD a raportat la Curtea de Conturi donaţii de aproape trei milioane de euro. Şi dacă numai pentru publicitate electorală stradală sau în presa scrisă, căci în 2004 nu a fost interzisă publicitatea electorală în media audio-vizuală, PSD, după evaluările Asociaţiei Pro Democraţia, ar fi angajat cheltuieli de peste 5 milioane şi jumătate de euro, situaţia devine mai clară.

Dar când un liberal de frunte, ba mai mult, un cunoscut adept din anii "90 al neo-liberalismului a ajuns să finanţeze un partid cu o orientare politică şi doctrinară contrară, ceva nu este în regulă. Iar explicaţia sa că astfel ar fi echilibrat balanţa donaţiilor politice nu convinge. Pe de o parte, suma cu care a contribuit la bugetul PSD a fost prea mică pentru a putea echilibra ceva, pe de altă parte, sumele pe care Alianţa PNL-PD le-a declarat la Curtea de Conturi au fost mai mari decât ale concurenţilor lor: puţin peste 3 milioane de euro. Echilibrul de care vorbea Patriciu privea poate raportul dintre PSD şi propriul său partid.

După ce a devenit acţionar majoritar la "Rompetrol", Dinu Patriciu s-a transformat într-un om pragmatic. Mai vechea sa orientare neo-liberală a fost mult moderată de interesul de a-şi proteja investiţiile. Fără să renunţe definitiv la referinţele ideologice, Dinu Patriciu şi apropiaţii săi au devenit mult mai prudenţi. În acelaşi timp, după adoptarea programului \"Spre normalitate\", în vara anului 2002, PSD îşi descoperea o identitate social-liberală care crea condiţii pentru o apropiere. A treia cale devenea şi în România un alibi pentru concilierea ideologică a socialiştilor români cu lumea afacerilor. Văzută ca un proces de reflecţie doctrinară care conducea la o construcţie ideologică adaptată realităţii sociale şi organizaţionale a partidului, viziunea socal-liberală pesedistă punea bazele unui front patronal. Diferenţele de viziune odată estompate, relaţiile de colaborare deveneau posibile. Astfel că noul Dinu Patriciu nu a resimţit vreun regret când a donat bani socialiştilor români. Erau socialişti cu numele. De altfel, încă din perioada interbelică marii oameni de afaceri autohtoni se asigurau politic finanţând toate formaţiunile politice, inclusiv pe comunişti sau legionari.

Adept al unei formule bazate pe maximizarea câştigului şi în economie şi în politică, Patriciu nu a susţinut marile aranjamente electorale. După 2000 a fost un inamic al unei alianţe a opoziţiei, ceea ce l-a costat preşedinţia pe Valeriu Stoica. Când nu s-a mai putut opune Alianţei, a încercat să reducă efectele sale maximaliste, mai ales financiar, dar şi politic. Campania anticorupţie pe care alianţa s-a centrat nu a avut în Dinu Patriciu un suporter. Pentru fostul tânăr lup liberal, PNL trebuia să îşi păstreze potenţialul de coaliţie şi să participe la orice formulă de guvernare.

Buna credinţă nu se mai dovedeşte doar doctrinar, ci real. Testul maturităţii politice este adaptarea la concret. Şi asta înseamnă fie prin votarea unei legislaţii a controlului finanţării politice, fie prin finanţarea partidelor. Dinu Patriciu a preferat ultima variantă.