Republica ne-parlamentară

Sunt unele lucruri despre care nu are rost să scrii pentru că sunt evidente. Însă cele mai neaşteptate lucruri se ascund adesea tocmai sub aparenţa evidenţei. Aşa că astăzi am să tratez o chestiune despre care constat că e considerată atât de evident adevărată de unii încât nici nu îşi mai pun problema unei demonstraţii sau dovezi. Este regimul nostru unul al "democraţiei parlamentare"?

Dacă îi întrebăm pe politicieni, unii vor răs­punde afirmativ. L-am văzut de curând pe unul, în Parlament, vorbind despre această instituţie ca despre un "templu al democraţiei". La câteva minute, unii parlamentari din partidul domniei-sale au făcut circ în incinta sacră. Fără nici o reacţie, evident, din partea reprezentantului respectiv.

Cu deosebire regretabil, cred, este că politicienii, partidele şi mass-media nu au făcut nici un efort notabil, de douăzeci de ani încoace, pentru a lămuri această noţiune. Mulţi au preferat o ambiguitate în care fiecare putea spune orice despre orice. Scena îmi aminteşte de o discuţie între Humpty Dumpty şi Alice, dintr-un roman al lui Lewis Caroll. "Când folosesc un cuvânt, el înseamnă doar ce vreau eu să însemne, nimic mai mult sau mai puţin", clamează Humpty Dumpty. "Problema - protestează Alice confruntată cu limbajul aberant al lui Humpty Dumpty - este dacă poţi face în aşa fel încât cuvintele să însemne atât de multe lucruri!". Iar Humpty Dumpty îi răspunde: "Problema e cine-i jupâ­nul. Asta-i tot".

În spaţiul acestui editorial domniile-lor nu sunt jupânii, aşa încât putem să urmărim liniştiţi ce sens au termenii şi cum se aplică aceştia în lumea reală, nu în lumea fantasmatică de dincolo de oglinda politicii.

De la bun început trebuie spus că nu este suficient să ai ceva numit "Parlament" pentru a avea o democraţie parlamentară. Cipru are Parlament, însă are un regim prezidenţial. Şi invers: poţi avea regim parlamentar şi fără o instituţie numită "Parlament". Japonia, care are o Dietă, este un exemplu.

Atunci ce trebuie să ai? În esenţă, principiul răspunderii parlamentare a Cabinetului. Altfel spus, Guvernul depinde de Parlament şi la învestire, şi la demitere, prin moţiunea de cenzură.

Judecând doar după acest criteriu formal, noi avem un regim parlamentar. Conform actualei Constituţii, Cabinetul (în întregimea sa, nu doar Primul-ministru) răspunde politic în faţa Parlamentului. Las la o parte că această exigenţă este mai degrabă formală. În douăzeci de ani, un singur Cabinet a căzut la un vot de cenzură, iar acest lucru s-a petrecut pe fondul unei campanii electorale virulente care nu avea, direct, legătură cu Parlamentul.

Ceea ce face sistemul, de fapt, semi-prezidenţial, este prezenţa a două caracteristici asociate cu regimurile prezidenţiale. 1. Alegere directă a Preşedintelui. 2. Atribuţii executive ale Preşedintelui.

Altfel spus, constituţional vorbind, regimul nostru este hibrid. În sine, nu e un păcat. Multe sisteme europene sunt, de asemenea, hibride. Să revenim însă la componenta parlamentară a acestei formule.

Prima inconsecvenţă în raport cu modelul clasic al parlamentarismului este aceea legată de desemnarea Premierului. Într-un regim parlamentar tipic, Premierul este decis de Parlament. Uneori este direct ales în Parlament, alteori desemnat de Parlament şi numit de şeful statului. La noi Constituţia nu stabileşte nici un rol al Parlamentului în desemnarea Premierului.

A doua problemă este legată de modul de scrutin. Noi nu avem, precum în Marea Britanie, vot majoritar. De aceea nu poate exista o Opoziţie formalizată aşa cum este la Westminster.

A treia este simplu de enunţat: noi nu avem sistemul supremaţiei parlamentare. Altfel spus, Legislativul nu e deasupra celorlalte ramuri ale guvernării.

A patra dificultate este cea mai supărătoare. Într-un sistem parlamentar există reguli foarte stricte cu privire la organizarea Parlamentului. Fără acestea un Parlament nu e cu nimic diferit de o tribună de pe stadion. Nu este vorba de politeţea pură, ci de normele esenţiale unei dezbateri solemne de un anumit tip, centrată pe probleme, nu pe persoane.

Aceste norme sunt tradiţionale şi se găsesc în tomuri care sunt adoptate ca o constituţie internă a Parlamentului. Unele sunt faimoase, precum Erskine May, manualul de procedură al Parlamentului britanic, care a devenit, practic, parte a Constituţiei regatului. Se vorbeşte adesea despre "cutumele" politicii britanice. Însă aceste "cutume" sunt adesea reguli scrise şi asimilate formal în colecţiile dreptului parlamentar.

Aici avem noi o gravă deficienţă. Regulamentul actual al Senatului este din 1993, iar cel al Camerei din 1994. Ambele au fost modificate şi completate, însă, pentru a mă exprima caritabil, structura şi prevederile mai au foarte mult până să ajungă la nivelul manualelor de procedură tradiţonale.

Ultimele evenimente din Parlament au arărat limpede că soluţiile improvizate nu funcţionează. E nevoie de adoptarea unui cod de procedură tradiţional. şi de respectarea acestuia.