Scuturi antiglobalizare

Reuniunea G8 s-a transformat încet, dar sigur, într-un eveniment cu valoare de simbol. Simbolul "Globalizării". O realitate cu tot atîtea chipuri cîţi analişti şi unghiuri de vedere. Pentru unii, o simplă "macdonaldizare" a lumii, pentru alţii un simptom al faptului că "lumea devine plată"; pentru unii "o cruciadă a Americii" vizînd cucerirea poziţiei de "stăpîn şi jandarm al lumii", pentru alţii şansa de a ieşi din noaptea subdezvoltării şi de a deschide poarta miracolelor civilizaţiei şi bunăstării secolului XXI.

Istoria acestor întruniri nu are nimic spectaculos. Totul a pornit de la teama unor blocaje pe marile pieţe financiare ale lumii, care ar fi putut arunca economia mondială într-o buclă de recesiune severă. Era pe vremea cînd Statele Unite renunţaseră la instrumentele stabilizatoare ale Convenţiilor de la Bretton Woods, iar variaţiile prea mari de cotaţii ale principalelor monede de schimb - dolar american, yen, liră sterlină, franc francez, liră italiană, marcă germană - introduceau distorsiuni ameninţătoare în comerţul mondial şi în capacitatea marilor instituţii bancare de a opera în relativă siguranţă. Ca o consecinţă firească, întrunirea era destinată, la început, doar miniştrilor de finanţe, iar scopul ei era ca principalii res­ponsabili politici ai domeniului să se asigure că există o percepţie comună asupra dinamicii pieţelor şi că nu se întrevăd evenimente locale ce ar putea pune în primejdie relativa stabilitate a întregului sistem internaţional monetar. Abia după cîţiva ani, cînd reuniunea a căpătat un oarecare relief în cîmpul evenimentelor politice, şefii de stat şi de guvern din cele şapte ţări iniţiatoare au convenit să se reu­neas­că şi ei, după întîlnirea miniştrilor de finanţe. Fără agendă, fără declaraţii de presă şi fără să se poată lua note ale convorbirilor!! În lipsa altor instrumente de coordoare, reprezentanţii ţărilor care generau tendinţele economiei mondiale, găsiseră o formulă de a cîştiga capital politic pe o piaţă, atunci emergentă, cea a politicii globalizate. G7, aşa cum s-a născut, a devenit G8 abia după dizolvarea lumii bipolare. Rusia a fost acceptată în clubul "celor mari", mai întîi pe o strapontină în vremea lui Gorbaciov, apoi chiar la masa principală, mai degrabă ca un cadou făcut lui Elţîn, omul care dusese Uniunea Sovietică la groapa istoriei, decît ca o recunoaştere a influenţei sau a importanţei economiei ruse în plan internaţional.

Între timp, multe lucruri s-au schimbat, atît pentru cei care au privilegiul de a se aşeza în jurul mesei, cît şi pentru cei care au tendinţa să considere reuniunea un "conclav al vrăjitoarelor", o adunare a "noilor stăpîni ai lumii" nelegitimi, imorali şi prădalnici. Dintr-un eveniment semi- monden, reuniunea s-a transformat într-un catalizator al protestului anti-globalizare, încărcat nu doar de virulenţa contestaţiei, ci şi de violenţa dezlănţuită împotriva forţelor de ordine, care au datoria să asigure securitatea parti­cipanţilor.

Două accente politice vor domina reuniunea pe care Germania o va găzdui la începutul lunii iunie. Unul este încercarea de a da globalizării "o faţă umană", după cum s-a exprimat Cancelarul german, Angela Merkel. Este motivul pentru care formatul a fost extins mult dincolo de preocupările minştrilor de finanţe. Reuniunea miniştrilor de externe, ai justiţiei şi afacerilor interne, dar mai ales ai muncii indică, fără echivoc, încercarea de tratare complexă a dimensiunilor de care depinde "umanizarea globalizării". În plus, Germania a impus pe agenda reunii la nivel înalt G8, din acest an, problemele dezvoltării Africii, ca una dintre cheile promovării globalizării, ale transformării sale dintr-un instrument odios al celor din "ghetoul profitorilor", într-o formulă a "globalizării pozitive", cu efecte marcate în zonele cele mai defavorizate ale lumii. Cel de-al doilea accent, în contratimp cu primul, va fi pus de o idee care poate părea bizară la prima vedere, dacă n-ar fi atît de productivă politic. Ideea că lumea, chiar şi lumea dezvoltată, are nevoie de scuturi de protecţie împotriva globalizării. Nicolas Sarkozy, noul Preşedinte al Franţei, a introdus în discursul său politic ideea că Uniunea Europeană trebuie să asigure un asemenea scut pentru membri săi. Dacă ar fi rămas doar în dis­cursurile electorale, poate că rămînea neobservată, dar noul, dinamicul, tînărul, europeanul şi euro-atlanticistul Sarkozy a reluat cu cel mai mare aplomb tema la recenta întîlnire oficială cu Preşedintele Comisiei Europene. Şi nu l-a contrazis nimeni!! Rusia preşedintelui Putin va fi a doua voce care va pleda pentru "scuturi antiglobalizare", fie ele politice, economice sau chiar militare. Refuzul lui Putin de a deschide economia energetică rusă competiţiei europene şi mondiale, deci de a o globaliza, este poate marca cea mai vizibilă a administraţiei sale şi probabil moştenirea sa politică cea mai mult preţuită în Rusia. Opoziţia Rusiei faţă de orice schimbare strategică în relaţia racheto-nucleară cu Statele Unite este o vizibilă încercare de a ignora "globalizarea ameninţărilor nucleare" şi de a menţine status quo-ul epocii războiului rece. În sfîrşit, ameninţarea directă cu revenirea la tensiunile şi pericolele lumii bipolare, pe care Putin a exemplificat-o prin "retragerea temporară" din Tratatul european de re­ducere a forţelor convenţionale, este doar o altă faţetă a aceleiaşi politici de "îndiguire" a consecinţelor globalizării, în planul mare al relaţiilor geo-strategice.

Ne putem, deci, apăra de globalizare? Răspunsul este, desigur, DA! Doar că efectul este echivalent cu ceea ce i s-ar întîmpla oricărui om dacă ar reuşi să se apere eficient de dominaţia tiranică pe care aerul o exercită asupra vieţii sale! Ar muri sufocat!