SEMNELE TIMPULUI: Prădătorii

Totul începe de la "A avea" sau "A nu avea"!

Strategiile de trecere, situaţiile tipice şi modul în care se derulează consecinţele parcursului într-o direcţie şi în cealaltă, constituie 99,9% din conţinutul istoriei reale a omenirii, 99,9% din conţinutul vieţii fiecăruia dintre noi, 99,9% din conţinutul culturii care păstrează urma, amprenta-mulaj şi amintirea acestor treceri.

De la "a nu avea", la "a avea" se ajunge doar pe două căi: 1. "Creaţia" sau "A face", ca întemeietor şi moaşă a lui "a avea", altfel spus, paradigma lui Dumnezeu!; 2. "A lua de la cel ce are", a prădui, cel mai adesea cu violenţă şi cu încălcarea regulilor, a normelor, a unui imperativ categoric, a unui tabu, din care se dezvoltă mai departe două paradigme polare; cea a Diavolului, a celui care s-a hotărît să-l prade pe Dumnezeu ca să aducă Răul în lume şi în acest fel să adauge ceva la creaţia Lui, să-i fie egal şi competitor, măcar în acest fel, respectiv paradigma lui Prometeu, în care actul predator are o finalitate pozitivă, benefică pentru omul istoric. (Interesant de ştiut, poate, literatura română a dat, cu ceva timp înaintea lui Gide, unul dintre puţinele texte în care valoarea pozitivă a actului prometeic este pusă în discuţie, piesa lui Victor Eftimiu, Prometeu!).

De la lumea alcătuirilor biologice, pînă la societăţile umane şi civilizaţiile lor, prădătorii şi comportamentele predatorii sunt parte a mecanismelor care au făcut posibilă sporirea şanselor de supravieţuire la nivel individual şi de specie, dezvoltarea, creşterea complexităţii în sistemele de interacţiune socială. Problema vremurilor în care trăim este, prin urmare, nu existenţa sau înmulţirea prădătorilor şi nici virulenţa comportamentelor lor, ci răsturnarea radicală a raporturilor dintre "a face" şi "a prădui". La limită, trăim o Istorie care se consumă în încercarea unei civilizaţii, bolnavă în forme grave de intoxicaţie cu "a avea", de a construi întregul eşafodaj al relaţiilor sociale, de la cele mai directe şi intime aspecte, la instituţiile economice şi terminînd cu cele de guvernare a spaţiului public, în logica dominantă a lui "A prădui".

Dacă nu aş trăi în această parte de lume, poate v-aş fi oferit alte exemple. Ele există peste tot şi la tot pasul. Dar, cum nimeni nu poate evada din lanţurile destinului său, am să fac exemplificările de rigoare, cu ceea ce este chiar aici, lîngă noi, în jurul nostru, România.

În Decembrie 1989, am părăsit teritoriul unui regim politic care, departe de a fi străin de comportamentele prăduitoare, le-a folosit pe scară largă, cu cinism şi fără să se sperie vreodată de numărul ori de statutul victimelor pe care le face. Începuturile instaurării comunismului în România sunt marcate de o Mare prăduială. Justificarea ideologică: resursele sociale, de la capital, întreprinderi şi oameni, la banii lichizi existenţi în bănci ori în casele cetăţenilor, sunt rău alocate, altfel spus, alocate în logica unor principii şi obiective contrare "noii societăţi". Prăduiala a fost justificată ca o "necesară" formă de îndreptare a lucrurilor şi de realocare a resurselor sociale în conformitate cu noile obiective ale politicii. Mai general, socialismo-comunismul experimentat de România post-belică a fost marcat, în cei 45 de ani de existenţă, de comportamente predatorii persistente, mai ales în privinţa capitalului uman şi a resurselor naturale. Cu toate acestea, efortul de a face să existe, de a "edifica o lume nouă" anunţată profetic, mai mult decît analitic, de textele lui Marx, nu a rămas doar ideologie. Oricît de rău alese au fost strategiile şi soluţiile de construcţie ale acestei "lumi noi", oricît de hidoase şi disfuncţionale unele sau altele dintre rezultatele efortului, urmele materiale au rămas. Ordinea politică de după Decembrie 1989 a început, de aceea, tot cu o Mare prăduială, justificată, (ironia Istoriei, n-ai ce face!) prin aceleaşi argumente: alocarea resurselor sociale nu corespunde cu obiectivele politice ale "noului regim". Evident, gradul de valorificare a resurselor sociale existente, prin metode de prăduială, nu putea fi prea ridicat. În privatizările din România, spre exemplu, resursa realocată a atins rareori 10%, din valoarea iniţială, iar cel mai des s-a situat sub 0,1%!!! Rezultatul: sărăcierea dramatică a societăţii româneşti, în capital financiar, plecat degrabă sau ascuns pe alte tărîmuri; resurse naturale, irosite sau prăduite pur şi simplu, aşa cum este cazul patrimoniului forestier, ori al resurselor minerale, inclusiv aur, petrol şi gaze! şi, desigur, în capital uman, împuţinat fizic, prin emigraţia de sărăcie şi de oportunitate, prin creşterea spectaculoasă a mortalităţii şi morbidităţii, prin ne-utilizarea (şomaj), sub-utilizarea, ori reaua utilizare a capitalui disponibil; exemple tipice, profesorii, inginerii sau tehnicienii care s-au transformat, de nevoie, în taximetrişti şi agricultori, ori cohortele de tineri care dau năvală în fiecare an să se facă "vînzători de magazin", "amploiaţi ai statului", "avocaţi", popi, ori poliţişti!!! După Marea criză din anii '30, spunea Foucault, "toate guvernele, indiferent de culoare, ştiau foarte bine că elementele economice de care erau obligate să ţină seama, indiferent de natura opţiunilor lor politice, erau: ocuparea integrală a forţei de muncă, stabilitatea preţurilor, echilibrul balanţei de plăţi, creşterea PIB-ului, redistribuirea veniturilor şi a avuţiei şi furnizarea bunurilor sociale." Pentru guvernările României post-decembriste această agendă economică standard, aproape că nu există!!! Nici un guvern nu a avut ca preocupare, necum ca prioritate, ocuparea integrală a forţei de muncă; stabilitatea preţurilor şi echilibrul balanţei de plăţi au fost lăsate pe seama BNR şi impuse cu mijloacele "şurubului de oţel" al FMI, creşterea PIB-ului este o ficţiune bazată mai mult pe viteza şi valoarea activităţilor de destructurare economică, a inevitabilelor schimburi şi servicii, decît pe producţie, creaţie şi investiţii în viitor, redistribuirea avuţiei s-a făcut într-o singură direcţie, de la stat la cîteva găşti de abonaţi ai funcţiilor "de mare răspundere" din stat, plus acoliţii lor, iar bunurile sociale - educaţie, sănătate, asistenţă socială vor fi declarate în curînd deplin şi veşnic decedate! Singurul "lucru economic" care a crescut vertiginos şi absolut catastrofic este îndatorarea individuală şi colectivă a societăţii româneşti, de acum şi pînă în veacul vecilor!!!

Participarea entuziastă a României, prin contribuţia esenţială a aşa ziselor sale elite politice la proiectul "Lumea ca o pradă", are o singură finalitate pentru noi: suntem şi suntem trataţi doar ca un teren şi un obiect de pradă! Ceea ce, desigur, nu ne face "Victime", ci doar victime ale propriei prostii şi nemernicii, împuternicită să ia decizii de stat.