Sistemul sau democraţia?

"Tehnica nu se mulţumeşte să fie, şi în lumea noastră să fie factorul principal sau determinant: ea a devenit Sistemul." Sunt primele rânduri din Sistemul tehnician (Le systPme technicien) a lui Jacques Ellul, carte apărută în 1977. Dar Ellul nu făcea decât să reflecteze asupra unei probleme care nu a încetat să rămână în actualitate şi încerca să vadă dacă tehnica poate fi reconciliată cu democraţia. Iar acum, când la noi un nou guvern instaurat în numele "tehnicii" începe să se rotească pe o orbită cât se poate de politică, propunând reforme ambiţioase ale administraţiei şi ale statului pe care nici naţiunea prin vot nici reprezentanţii săi parlamentari nu le-au validat, raportul "sistemului" cu democraţia, fie şi ea de faţadă ca la noi, ar trebui să se pună. Căci nu se poate reforma statul doar pe baza unei "consultării", fie ea chiar "bine" organizate tehnic. Raportul dintre sistem şi tehnică, mediat de om, îl făcea pe Ellul să concluzioneze în finalul aceleiaşi cărţi: "este suficient să constatăm că nu prezenţa omului împiedică Tehnica să se constituie în sistem: omul care acţionează şi gândeşte astăzi nu se situează în poziţia de subiect independent în raport cu o tehnică obiect, ci există într-un sistem tehnic şi este el însuşi fasonat de factorul tehnic. Omul care se serveşte astăzi de tehnică devine din această cauză cel ce serveşte. Şi reciproca, doar omul care serveşte tehnica este într-adevăr apt să se servească de ea". Este vorba de om, nu doar ca individ, ci ca fiinţă colectivă care prin politică îşi construieşte propriul spaţiu de viaţă.

De aceea, guvernarea în numele Tehnicii nu poate eluda, astăzi mai puţin chiar decât ieri, nici politica (căci nu poate guverna decât prin decizii care afectează colectivităţi), nici democraţia (căci, într-o societate în care informaţia circulă rapid şi relativ liber, nu poate exclude de la luarea deciziei nici un grup social, cultural sau politic). La noi s-a mai guvernat în numele Tehnicii: dacă excludem guvernele "tehnocratice" ale comunismului, găsim oricum şi după 1990 guverne care se revendică de aceeaşi orientare, dacă nu şi obedientă, doar dacă ar fi să ne amintim de Guvernul Văcăroiu I (1992-1994) sau de Guvernul Isărescu(1999-2000). Atunci, aceste guverne aveau ca scop să asigure o perioadă de tranziţie pentru consolidarea poziţiei politice a preşedintelui. În 1992, Ion Iliescu nu avea încă un partid consolidat, FDSN (actualul PSD) fiind doar un instrument, apărut cu doar patru luni înainta alegerilor prezidenţiale din septembrie 1992 şi prin care se urmărea, în primul rând, organizarea susţinătorilor. În aceste condiţii, guvernul tehnocrat condus de Nicolae Văcăroiu oferea posibilitatea organizării politice a partidului şi amâna şantajul ce putea fi exercitat de pestriţa şi populista majoritate prezidenţială (în afara FDSN mai susţineau guvernul PUNR, PDAR, PSM şi PRM). Dar dacă partidul prezidenţial a avut tip să se constituie, perioada guvernării Văcăroiu a fost una a întârzierii reformei, "tehnocraţia" sa fiind prea puţin compatibilă cu o economie de piaţă liberă. Pe de altă parte, nu s-au asigurat nici condiţiile pentru câştigarea alegerilor din 1996 nici de către partid, nici de preşedinte. Iar în 1999, cu nici un an înaintea alegerilor legislative şi prezidenţiale din 2000, Emil Constantinescu încerca prin numirea unui prim ministru "tehnocrat" să-şi consolideze poziţia în eventualitatea unei noi candidaturi. Numirea ca prim ministru a lui Mugur Isărescu trebuia să asigure condiţiile guvernamentale ale relansării politice a preşedintelui în funcţie. Dar, din cauza unui climat social şi economic nefavorabil şi a unei situaţii politice haotice, operaţiunea a eşuat.

De fiecare dată, experimentul tehnocrat a afectat mersul democraţiei la noi. Democraţia de faţadă, contestată astăzi de o parte a societăţii, îşi are originea exact în acea perioadă. simularea a ieşit slăbită. Căci pentru a fi eficientă şi reală democraţia are nevoie de cetăţeni bine informaţi care să judece în liberă şi deplină cunoştinţă de cauză. Ceea ce astăzi ar fi mai simplu decât acum douăzeci şi patru sau şaisprezece ani. Asta să fi motivul pentru care de data aceasta ar putea fi altfel?