Soarta Belgiei

Euro-scepticii sunt un trib tot mai numeros, trăitor pe teritoriul controlat autoritar, pînă de curînd, de alte două comunităţi: euro-entuziaştii şi euro-convinşii. Unul dintre motivele pentru care euro-scepticii cîştigă tot mai mult teren este incapacitatea totală a Uniunii de a se manifesta politic în probleme care fac agenda Europei, a spaţiilor adiacente de conflict şi tensiune sau a relaţiilor cu marii actorii care domină scena globală.

Dacă mai era nevoie de un exemplu, el nu trebuie căutat prea departe. Strigă singur din ceea ce, îndeobşte, se numeşte "Capitala Europei", dar este de fapt şi de drept capitala Belgiei. Nimeni nu şi-ar fi închipuit că sintagma "stat eşuat" s-ar putea aplica aici, la Bruxelles, în inima Europei, unei ţări cu o tradiţie instituţională, pe cît de elaborată, pe atît de flexibilă şi, din multe puncte de vedere, inovatoare. Adevărul este că statalitatea Belgiei se află într-o criză profundă şi singurul lucru asupra căruia nici politicienii autohtoni, nici observatorii externi nu s-au pus de acord, este doar care va fi soluţia de disoluţie. La ora actuală, ultima piedică în calea dizolvării statului este doar instituţia Casei Regale, a cărei autoritate informală este încă suficient de mare pentru a ţine pacientul conectat la aparatele care asigură artificial funcţiile vitale.

Cazul Belgiei este cu atît mai ciudat cu cît măsurile politice adoptate de-a lungul timpului, organizarea instituţională a celor două comunităţi - flamandă şi valonă - în cadrul statal numit Belgia, au respectat cele mai avansate idei şi teorii cu privire la democraţie şi multiculturalism. Libertatea de organizare locală a comunităţilor a fost desăvîrşită, de la comună şi pînă la parlamentele regionale, care au atribuţii extinse în toate domeniile guvernării; atît limba franceză, cît şi valona sunt limbi oficiale ale statului, orice funcţionar public, de la învăţătorul de şcoală şi poliţistul de cartier, pînă la miniştri şi comandanţii armatei trebuie, prin lege, să stăpînească deopotrivă comunicarea în cele două limbi oficiale ale statului; libertatea de manifestare a identităţii comunitare a fost totală, de la promovarea literaturii în limba proprie, pînă la reţelele de comunicare în masă etc. Pe fond, nu există un element particular, precis şi puternic de contencios: nici bogăţii naturale, nici împărţirea veniturilor guvernamentale, nici o predominenţă politică sau administrativă a unei comunităţi asupra celeilalte, care să creeze sistematic categorii defavorizate, doar în cadrul unei comunităţi. Pe scurt, nici o miză suficient de mare, încît să nu fie loc, mai ales într-un cadru democratic bine articulat, pentru soluţii negociate şi reciproc acceptabile. Cu toate acestea, tensiunea politică şi socială inter-comunitară a atins pragul de la care nimeni nu mai crede cu adevărat că există cale de întoarcere.

De ce s-a ajuns aici?

Oricît ar părea de puţin credibil, singurul răspuns serios este unul foarte ne-serios, adică prea puţin articulat pe teoria politică, pe concepte sau studii de caz ce încearcă să explice articulaţiile instituţiilor guvernării şi efectele sociale ale democraţiei comunitare. Singurul lucru observabil, care ţine loc şi de explicaţie, este că măsurile întreprinse şi larg susţinute de stat, de potenţare a identităţii comunitare au dus, paradoxal, nu l-a relaxarea relaţiilor dintre valoni şi flamanzi şi nici la ruperea barierelor etno-sociale, ci la o treptată retragere a fiecărei comunităţi în tranşeele identitare proprii, de unde singura relaţie cu cealaltă comunitate a fost una de competiţie, trans­formată în cele din urmă în conflict deschis. Dezno­dămîntul acestui conflict ar putea fi dispariţia statului numit Belgia, aşa cum a fost el constituit la 1831.

Bun, dar de ce-ar fi aceasta o problemă a Europei? Este una a belgienilor; n-au decît să şi-o rezolve singuri, cum cred că e mai bine! Aşa ar putea să pară, dacă n-ar exista cîteva date ce modifică radical problema.

Să răsturnăm unghiul de vedere al întrebării: are Europa motive să considere că aceasta este o problemă europeană? Unul ar fi acela că fenomenul nu reprezintă o singularitate. De la căderea zidului Berlinului şi dispariţia cortinei de fier, alte două state au căzut victime ale aceluiaşi scenariu: Iugoslavia şi Cehoslovacia. Continua fărîmiţare a statelor europene, mai ales în zone critice, cum este sud-estul Europei, în zona vecinătăţii UE, cum este cazul Georgiei sau al Ucrainei, sau chiar în inima istorică a Europei - Spania - Italia - Marea Britanie, dacă se materializează, are puţine şanse să rămînă un proces deplin controlat. Iugoslavia este testul martor. Dacă nici consecinţele pe termen scurt nu sunt uşor de gestionat, de cele pe termen mediu sau lung nici nu poate fi vorba să fie ţinute sub control. Iar, la urma urmei, al cui control? Al UE? Al ONU? Al "NATO"? Al OSCE? Al "Marilor Puteri"? Al forţelor politice interne? Niciuna dintre aceste "instanţe" nu are un mandat politic corespunzător şi nici nu s-a dovedit capabilă de asemenea performanţe. Falimentul statal şi fărîmiţarea au devenit scenarii bine articulate ale unui "viitor posibil" al Europei. Este Europa capabilă să reacţioneze? Este capabilă să aleagă alt viitor? Are puterea de reacţie necesară să împiedice materializarea situaţiei celei mai rele?

Din păcate, experienţa istorică nu este deloc încurajatoare. Chiar şi în faţa evidenţei, politica europeană nu a putut să se extragă inerţiei care a dus-o, în intervalul unei singure generaţii, dintr-un război mondial în altul! Eliberată din chingile ameninţării externe iminente, Europa pare gata să reia istoria de acolo de unde a lăsat-o acum mai bine de 100 de ani. Iar existenţa Uniunii Europene, cea mai îndrăzneaţă şi complexă idee politică materializată vreodată în acest spaţiu, nu pare să conteze deloc în dinamica cea mare a evenimentelor.

Dacă "divorţul de catifea" al Cehiei şi Slovaciei n-a deranjat aproape deloc somnul politicienilor europeni; dacă războa­iele de pe teritoriul Iugoslaviei, ce au împlinit distrugerea acestui stat, au fost puse, cu comoditate şi ipocrizie, doar pe seama lui "Miloşevici" şi a obstinaţiei sale, prăbuşirea Belgiei pune în chestiune nu doar Uniunea Europeană ca actor politic, ci Europa însăşi. Un continent ce pare căzut pradă, din nou, insaţiabilului său apetit pentru orbire politică auto-indusă şi improvizaţie.