Spitalul de boli cronice "Europa"

Dintr-un leagăn al civilizaţiei, progresului şi umanismului, Europa s-a transformat într-un mare spital. Unde întorci capul, dai de un alt bolnav, în stare critică.

Un spital ciudat, însă! Pacienţii sunt forţaţi să-şi aplice singuri tratamentul, pe ris­cul şi cheltuiala lor, în timp ce pe coridoarele largi ale stabilimentului se plimbă două grupuri ciudate de doctori. Din primul fac parte specialiştii, mai mult sau mai puţin eminenţi, cei care-şi dau cu părerea despre cauzele bolilor şi despre remediile cele mai potrivite, fără să aibă însă nici o putere şi nici o intenţie de a intra în contact cu pacienţii; în celălalt grup se regăsesc doctorii (politicienii aduşi la guvernare) care au fost împuterniciţi să refacă sănătatea pacienţilor, dar nu au habar despre ceea ce ar trebui făcut, ori, dacă au, nu deţin soluţiile şi mijloacele necesare pentru a pune în practică terapiile. Cîteva exemple ca să ne luminăm! Şi, nu vorbim aici de pacienţii minori, care din două injecţii (financiare, desigur!) ar putea fi scoşi din suferinţă, gen Cipru, Grecia. Este vorba despre marii pacienţi!

Domnul Brendan Simms, o tînără speranţă a experţilor istorici marca Oxford, ne spune răspicat, într-un recent articol din New Statesman, că bolnavul Europei este Germania. De ce? Pentru că nu e nici cal, nici măgar; un actor politic mare, dar nu suficient de puternic; puternic, dar insuficient de liber ca să-şi folosească puterea în relaţiile sale internaţionale; un lider capabil să-şi impună punctele de vedere, dar care nu este urmat de ceilalţi, decît de nevoie şi cu sula în coastă; o sursă majoră de stabilitate care produce, însă, în jurul ei, un ocean de instabilitate! Drept este că Angela Merkel a reuşit performanţa, dificilă, de a fi omul politic care a făcut masă cu electoratul german, dar care a ajuns să poarte mustaţa lui Hitler în portretele arse în stradă de manifestanţii din Grecia şi Cipru, exasperaţi de costurile ruinătoare pe care politicile de austeritate, impuse de Germania, le transferă pe umerii sărăciţilor cetăţeni ai Europei periferice, plătitori de taxe şi impozite.

Dacă te iei după analiza influentului şi reputatului jurnal german "Die Zeit", bolnavul Europei este Italia. Nu o spune cu de la sine putere, ci bazat pe opiniile şi analizele produse chiar de italieni. Torino, cîndva inima industrială a Italiei, este astăzi aproape golit de infrastructură productivă. Rata şomajului în rîndul tinerilor este de peste 30%. Doar în anul 2012, o sută de mii de italieni şi-au pierdut locurile de muncă, iar rata generală a şomajului s-a dus spre 12% din totalul populaţiei active. Criza din economie este suprapotenţată de criza politică. Din februarie şi pînă acum, aleşii poporului nu au putut găsi o formulă de guvernare care să pri­mească votul unei majorităţi în Parlament. Situaţia politică presează creşterea dobînzilor pentru titlurile de stat italiene, adică scumpeşte creditul pentru datoriile deja exis­tente, ceea ce este, desigur, de natură să adîncească criza guvernării. Cercul vicios pare închis, dacă nu cumva definitiv sudat! Întreprinzătorii italieni au ajus să fie convinşi că duşmanii lor cei mai înverşunaţi sunt statul şi băncile. Primul pentru că este cel mai mare rău platnic, arierate de peste 70 de miliarde de euro, iar cel de-al doilea pentru că scumpeşte şi răreşte tot mai tare oportunităţile de credit. Opoziţia clasei politice italiene la planurile de austeritate europene ("marcă germană") au atins punctul de fierbere.

Dacă faci un popas în capitala Franţei, afli, cu nuanţe tot mai puţin relevante, de pe stînga şi de pe dreapta politică a Senei, că Franţa se fisurează pe zi ce trece tot mai adînc! Populaţia este tot mai mult cuprinsă de teama prăbuşirii economice, a mecanismelor şi a instituţiilor care susţin coerenţa socială; politicienii guvernării (trecute şi prezente) sunt pe zi ce trece tot mai puţin credibili, nivelul de şomaj se află la cote istorice, austeritatea bugetară, tot mai strînsă. Ca şi în Italia, criza economică pare să se oglindească în cea politică şi reciproc; fiecare o potenţează pe cealaltă.

Nici Marea Britanie nu stă pe roze; de fapt stă pe ghimpi. Ameninţarea separării Scoţiei şi deci a restructurării masive a peisajului politic, statal şi european al spaţiului de astăzi, a căpătat din nou un relief vizibil, ba chiar predominant. Anti-europenismul britanic, jucat la ruleta politică cu cîştig de către conservatorii aflaţi la putere, s-ar putea să fie piatra de moară legată de gîtul unei ţări care a beneficiat enorm de pe urma co-participării la proiectul UE, dar care a învăţat că nemulţumirea poate aduce venituri suplimentare. Dacă Marea Britanie va face în cele din urmă gestul de a închide aventura sa europeană, atunci, de abia, Europa va avea în faţă spectrul disoluţiei instituţionale a eforturilor sale de peste jumătate de secol. Lovitura de graţie a crizei europene are tot mai multe şanse să vină de pe celălalt mal al Canalului.

Nu, nu i-am uitat pe ceilalţi pacienţi, unii dintre ei declaraţi de mult în stare critică: Spania, Portugalia, Irlanda, România, Bulgaria şi mai toţi ceilalţi membri de rangul doi şi trei ai Uniunii Europene. Simptomele lor sunt identice cu ale celorlalţi pacienţi europeni. Doar "terapiile" aplicate sunt diferite. Pentru ei se aplică soluţia din bancul cu doctorul, pacientul, vestea bună şi cea rea.

Doctorul: Am găsit remediul să te salvăm, dar am o veste bună şi una rea. Cu care vrei să încep?

Pacientul: Cu cea rea doctore, să mă dreg, după!

Doctorul: Ca să te salvăm, va trebui să-ţi amputăm ambele picioare!

Pacientul (distrus!): Şi cea bună?

Doctorul: De mîine, nu va mai fi nevoie să-ţi faci pantofii cu cremă, în fiecare zi!

Aşadar: Bun venit în spitalul de boli cronice "Europa"! Deviza noas­tră: "Fiecare se internează, cînd îi vine rîndul şi iese cînd i-a venit sorocul". Nu toată lumea trebuie să plece, însă, pe picioare. Pentru binele ştiinţei şi viitorul luminos al Europei, e nevoie şi de contribuţia analizelor post-mortem făcute de bravii noştri medici anatomo-patologi!