Statul - răsfăţat ca prost administrator

"Statul este un prost administrator". Am şi uitat de când auzim enormitatea asta, dar trebuie că formularea ei a apărut cu primele transferuri de proprietate de după 1990. Proasta administrare a fost un criteriu de privatizare în România, mai puternic chiar decât potenţialul companiei sau al activului scos la mezat. Nu de puţine ori i-am auzit pe oficialii români justificând preţul scăzut al unei privatizări cu proasta administrare a companiei.

Doar două exemple: Alro şi Sidex, doi coloşi ai industriei româ-neşti, au fost dinamitaţi de oficialii Guvernului în plin proces de privatizare. Am ales aceste exemple pentru că privatizarea lor a fost simultană (anul 2001), iar performanţele întreprinderilor erau diametral opuse. Slatina avea cea mai profitabilă companie românească la acel moment, în timp ce Galaţiul candida la topul celor mai mari pierderi, din cauza căpuşării masive a combinatului.

Autorităţile au găsit însă o metodă să le critice pe amândouă, deşi în mod normal avea interesul să obţină un preţ cât mai bun pe ele. Astfel, la Slatina, oficialii noştri au pus rezultatele bune pe seama faptului că Alro primeşte energie electrică subvenţionată, deşi situaţia era exact invers, Alro susţinând de fapt sistemul energetic prin plata în avans a energiei. Iar la Sidex, ni se spunea limpede că pierde 1 milion de dolari pe zi. În ambele uzine, statul era acţionar majoritar şi, drept urmare, responsabil de administrarea lor.

Firmele căpuşă de la Sidex erau responsabile de împingerea combinatului în pragul falimentului, iar tolerarea lor ajungea până la cel mai înalt nivel. Guvernul îi putea schimba oricând pe administratori, numiţi pe criterii politice, iar apoi putea cere acţiunea lor în răspundere pentru proasta administrare, ca să dea un exemplu de rigoare. Însă, cum firmele căpuşă erau bine conectate politic, Guvernul a trecut pagubele la datoria publică, punând toa-tă populaţia la plată. Şi i-a acoperit pe şefii fabricilor, căci nimeni n-a răspuns pentru uriaşele pierderi generate bugetului public: doar gaura de la Sidex a fost de 1 miliard de dolari. În schimb, proasta administrare a fost invocată de guvernanţi ca să justifice preţul scăzut.

Propriile declaraţii i-au aşezat pe guvernanţii noştri într-o poziţie paradoxală, căci nu poţi critica slaba perfomanţă a unei uzine de care eşti direct responsabil. Altfel, trebuie să fii primul care pleci după ce spui o astfel de enormitate. Guvernul a fost responsabil şi de fixarea criteriilor de performanţă şi de oamenii puşi să le îndeplineas-că. Dar a dat vina pe proasta administrare, favorizând cum-părătorul.

Dacă un Guvern nu este în stare să administreze o fabrică, cum poate el administra o ţară?! Cum poţi spera să fii performant în actul de guvernare când delegi oameni neperformanţi să-ţi reprezinte interesele şi apoi le tolerezi eşecul?!

Procesul de privatizare avea două mari temeiuri economice: profesionalizarea conducerii executive şi modernizarea uzinelor, prin investiţii. Pentru ambele existau şi alte soluţii, de la privatizarea doar a managementului, la surse alternative de finanţare. Prima variantă nu a fost folosită deloc, deşi ar fi fost logic să fie măcar încercată. Dacă motivul pentru care vinzi o întreprindere este doar acela că este prost administrată, atunci înainte de vânzare trebuie să rezolvi această problemă, fie schimbând criteriile de performanţă sau oamenii, fie privatizând mai întâi managementul. Or, statul a renunţat la acţiuni doar ca să schimbe conducerea, renunţând la veniturile care derivau din poziţia de proprietar. Iar banii încasaţi prin vânzare au fost puţini, tocmai pentru că Guvernul urla că nu este în stare să-şi administreze propriile fabrici.

Ziarul BURSA a publicat, recent, veniturile reale încasate din vânzarea a 85 de companii, în ultimii şase ani. De multe ori, preţul nu acoperea nici cheltuielile făcute cu privatizarea acelei întreprinderi. Singurii care au câştigat au fost astfel câţiva avocaţi (sau consultanţi) şi, bineînţeles, cumpărătorii.

Iar în majoritatea lor, fabricile au fost vânate pentru terenuri, în locul lor urmând să răsară cartiere rezidenţiale. De ce nu a optat statul să vândă direct aces-te active la preţul lor de piaţă, dacă întreprinderea nu mai avea viitor? Simplu, pentru că atunci când vinzi un bun la valoarea lui, cumpărătorul nu mai are niciun motiv să-ţi fie recunoscător.

Dar sloganul "statul, prost administrator" a mai avut şi un alt efect: depersonalizarea vinovăţiei, căci nu poţi să bagi statul la puşcărie. Deci, nu Popescu, Ionescu sau Georgescu au fost vinovaţi, deşi erau administratori, ci statul, care, s-a îmbogăţit cu o altă definiţie: un organism a cărui principală caracteristică este aceea de prost administrator! Adică statul s-a definit pe el însuşi ca fiind un prost administrator. Dar n-a făcut nimic după aia, pentru că i-a convenit propria definiţie şi diluarea responsabilităţii. În fapt, era o definiţie ca un alint, care îl răs-făţa, scutindu-l de consecinţe. Iar apoi a aplicat şi dublul discurs şi măsuri diferite, după cum îi conveneau, ca un "administrator prost ce era"!

Dacă privatizarea în industrie a fost motivată prin îmbunătăţirea managementului, în schimb, alte active administrate de stat, cu un impact social major, sunt în continuare prost conduse. Nu trebuie să stai mai mult de două zile într-un spital ca să-ţi dai seama că întreg sis-temul de sănătate este în faliment cronic. Şi atunci, deşi îţi plăteşti conştiincios contribuţiile la sănătate, preferi să mergi la o clinică privată, ca să scapi de calvarul spitalelor româ-neşti. Într-un spital al statului, poţi să scapi de boala pentru care te-ai internat, dar ai toate şansele să pleci bolnav de nervi. Şi atunci, dacă ai ceva bani, mai plăteşti o dată la o clinică privată, fiindcă vrei să rămâi sănătos la cap.

Şi asta se întâmplă de ani buni, de când tot vindem de zor întreprinderi sau bănci. În tot acest timp, niciun spital nu a fost privatizat. Sloganul proas-tei administrări nu a funcţionat şi în sistemul de sănătate. Aici guvernanţii au preferat să experimenteze neîncetat, uitând să mai numere şi morţii căzuţi pe altarul reformelor.

Banii din Sănătate au fost în ultimii ani o supapă de salvare a Guvernului. Cât timp nu avem un control temeinic şi real pe modul în care au fost folosite fondurile uriaşe colectate la Sănătate, putem crede şi că banii respectivi au fost cheltuiţi inclusiv pentru a acoperi găurile din industrie sau sistemul bancar.

Discursul proastei adminis-trări apare de fiecare dată când se profilează o mare privatizare. După BCR, urmează CEC-ul, şi iar am început să auzim de nevoia de privatizare ca singura capabilă să profesionalizeze conducerea băncii, căci "statul este un prost administrator". În schimb, genocidul din Sănătate rămâne la stat, deşi o logică a guvernanţilor ne-ar îndemna să cerem privatizarea urgentă a spitalelor, a şcolilor, a gărilor şi haltelor, a bălţilor de pescuit, a vămilor şi chiar a şoselelor şi podurilor, adică a tot ce are legătură cu statul. Sau măcar să punem o întrebare: dacă statul este aşa prost administrator, de ce nu am început atunci direct cu privatizarea Guvernului?!