Ţîfna lui Putin

Mereu în căutare de eveniment, presa lumii nu poate rata ocazia oferită de încruntarea accentuată a liderului de la Kremlin, mai ales atunci cînd vorbele rostite sună atît de metalic. Vladimir Putin, aparent mult mai puţin relaxat la sfîrşitul mandatului său prezidenţial decît atunci cînd se "încorona", tună şi fulgeră împotriva fostelor state europene vasale, care au intenţia de a instala infrastucturi militare americane pe teritoriile lor sau au trecut deja de la intenţie la fapte. România este unul dintre ele, aşa cum este şi Bulgaria; Cehia şi Polonia urmează. Desigur, România este o cantitate politică mult prea măruntă. Despre ea nu vorbeşte Vladimir Putin, ci niscai consilieri militari, eventual un adjunct de ministru. Cînd se pronunţă chiar ministrul de externe, atunci cu siguranţă ceva serios s-a întîmplat. Adevărul este că România s-a regăsit cam des, în ultima vreme, în intervenţiile oficialilor ruşi, desigur, certată cu asprime, pusă la colţ, dacă nu chiar voalat ameninţată, aşa cum este cazul informaţiei care a umplut zilele trecute presa. Conform acesteia, între noile ţinte ale rachetelor nucleare ruse s-ar afla şi zone ale României, aparent cele în care au fost amplasate micro-bazele militare americane. De aici pînă la ipohondrie n-a mai fost decît un pas. Tot felul de reacţii, care mai de care mai preocupate, ne atrag atenţia că nu e bine să ne jucăm prea mult cu nervii mai marilor de la Kremlin, că "mersul pe burtă" ar fi o strategie mult mai folositoare şi că, în general, nici prietenia cu americanii nu ne-a băgat cine ştie ce în traistă. Vorba domnului ministru Meleşcanu, poate n-ar fi rău să tragem nişte manevre comune româno-bulgaro-ruse, aşa, ca la 1877, peste jumătate din Balcani, ca să mai încălzim atmosfera prea de tot răcită din relaţiile bilaterale!

Gluma deoparte, se pune întrebarea: ce este dincolo de încruntările lui Vladimir Putin şi de reacţiile opărite ale unora dintre colaboratorii săi, cei care-şi pot permite să vorbească despre România cum le vine la gură, fără nicio teamă de repercusiuni? Ce este cu repetatele referiri la un posibil nou "război rece", care ar putea să arunce Europa sau chiar lumea întreagă, într-o nouă eră de glaciaţiune politică? Cît este retorică, joc politic şi de imagine, cît substanţă a unei schimbări reale de obiective şi abordare în politica internaţională a Rusiei?

Cei care vorbesc despre schimbări ale politicii Rusiei sunt ori observatori ocazionali ai marii puteri euro-asiatice, ori sunt mult prea fascinaţi de evenimentul zilei, incapabili să facă legătura cu ceea ce s-a întînplat ieri şi alaltăieri. Să ne referim doar la perioada de după 1990, cînd Rusia a preluat moştenirea statală şi militar-strategică a fostei URSS, cu un deficit net creat de cele 15 state care şi-au declarat independenţa, de extinderea relativ rapidă a structurilor NATO şi UE peste cîmpul fostei "Europe de Est" şi mai ales de dificultăţile şi turbulenţele interne ale perioadei Elţîn. Indiferent de stil, ţelul politicii internaţionale a Rusiei a fost unul singur: recuperarea statutului de superputere globală, reconfirmarea posturii de paritate strategică cu Statele Unite şi a poziţiei de netă superioritate faţă de oricare alţi actori regionali, fie că este vorba de Europa, Asia sau alte colţuri ale lumii. Procesul de reabilitare a complexului militar-strategic a mers mînă în mînă cu întărirea controlului birocraţiei statale asupra resurselor energetice, cu eliminarea treptată din politica externă a "complezenţei gratuite" faţă de Statele Unite, Uniunea Europeană şi NATO. Pentru "bunăvoinţa" sa, pentru a lăsa deschisă poarta cooperării, Rusia a cerut ceea ce-şi doreşte mai mult decît orice, reconfirmarea statutului său de superputere globală. Actualul episod de confruntare cu Statele Unite nu este generat de impactul pe care l-ar avea realmente bazele militare din România şi Bulgaria sau rachetele şi radarele din Polonia şi Cehia, ci de modul în care politica americană a tratat aceste probleme în relaţia cu Rusia. Temele fac parte din ceea ce politica rusă consideră a fi "dosarul strategic". De aceea, s-a aşteptat ca Administraţia de la Washington să includă problemele pe agenda discuţiilor şi a negocierilor directe, eventual secrete, înainte de a trece la acţiune. Kremlinul vede în acţiunea politică a Washingtonului nu atît ameninţarea militară a noilor echipamente şi instalaţii din Europa, cît sfidarea adresată Kremlinului, care nu a fost "consultat" pe aceste dosare! Acesta este motivul reacţiilor atît de încruntate ale lui Putin şi ale altor oficiali ruşi. Semnalul lor este că Rusia nu va tolera să fie tratată altfel decît ca partener strategic şi nimic mai puţin. Orice încercare de a o "ignora", de a aplica politica "faptului împlinit" sau de a o trata doar ca pe o "putere regională", ce poate fi exclusă din negocierile sau consultările pe anumite probleme va fi vehement respinsă, chiar cu riscul de a înrăutăţi temporar relaţiile cu Statele Unite. Desigur, nu poate fi vorba despre revenirea la temele şi comportamentele războiului rece, pentru simplul motiv că Rusia nu-şi poate permite aşa ceva şi nici nu o doreşte. Aici cuvintele acoperă doar o intenţie "retorică".

Ce ar trebui să facă România? Înainte de orice să înveţe a utiliza noile resurse pe care le are la dispoziţie în materie de politică internaţioanlă, respectiv dimensiunea instituţională a UE şi a NATO. Din păcate, politica românească este aproape total consumată de confruntările privind gestiunea puterii, de azi pe mîine, ca să mai aibă timp de gîndire şi dezbatere privind orizonturile marii strategii internaţionale. Oricum, reacţiile la întîmplare, ba ale unui ministru, ba ale altuia, din cînd în cînd ale Preşedintelui, nu ajută cu nimic la stabilizarea relaţiilor cu Rusia, necum la scoaterea lor din logica în care Moscova le-a închis încă de la 1859 - vasalitate condiţională.