Uitaţi-l pe Keynes

Cel mai uşor îl vor uita, desigur, cei care oricum nu ştiau prea bine dacă este vorba despre un atacant sau un mijlocaş al vreunei echipe de fotbal din ţinutul Engliterei. Mai repede decît aceşti fericiţi contemporani ai noştri l-au uitat pe Keynes, însă, chiar aceia dintre guvernanţii noştri care l-au invocat, cu aere doctorale, pentru a susţine ipotezele fanteziste pe care a fost construit bugetul ţării pentru anul în curs. Pe undeva, printre notiţele cine ştie cărui consilier, cineva a descoperit cuvintele magice ale maestrului, referitoare la soluţia naturală, chiar dacă nu prea economică, pentru ieşirea din cercul vicios al prăbuşirii economice, care generează şomaj, care generează scăderea puterii de cumpărare şi a consumului, care generează un impuls pentru scăderea investiţiilor, deci a producţiei, deci creşterea şomajului....etc: creşterea forţată a cererii agregate din economie, prin politici monetare (ieftinirea accesului la credite), fiscale (reducerea impozitelor) sau prin creşterea semnificativă a cheltuielilor bugetare. Acest impuls, ne-a asigurat Keynes, va fi suficient pentru ca, prin miracol, să se producă absorbţia quasi-totală a forţei de muncă în activităţile generate iniţial de cheltuielile bugetare şi de disponibilităţile monetare crescute, aflate la populaţie, pentru investiţii, producţie, ceea ce va duce la creşterea veniturilor, deci va creşte puterea de cumpărare, deci va creşte cererea de produse, deci vor fi stimulate investiţiile, deci roata miraculoasă a societăţii se va învîrti din nou pe traseul clasic: capital-investiţii-producţie-comerţ-consum. Şi aşa, vom trăi fericiţi, pînă la adînci bătrîneţi! Guvernul nostru ne pregătise deja o porţioară de 2,5% creştere anuală a fericirii naţionale, din care urma să ne înfruptăm şi noi, desigur, mai ales prin reprezentanţii noştri! Cînd toate păreau bune şi frumoase, iar urîta de criză economică abia dacă se zărea la hotarele ţării, iaca vestea proastă a sosit pe sîrmă, pînă la Bucureşti. Trenul crizei are staţie şi la noi, iar prima consecinţă este tocmai lipsa de capital. Nici nu s-a anunţat bine nenorocirea şi ponoasele au început să curgă, unul după altul, conform reţetei cunoscute. Şi cine să ne scoată din neca­zuri, economice, cînd nici tartorii din America nu mai ştiu pe unde să scoată cămaşa! FMI, sireacul! Aşa că guvernanţii noştri s-au trezit la poartă cu catindatul repartizat de la centru. N-ai ce-i face, aşa e logica politică, dacă o cer enteresele partidului, atunci musai să-l primeşti pe domnul FMI, să-l alegi la colegiul II, Ro­mânia.

Problema este că generaţia mai nouă de specialişti ai FMI ori n-a avut timp, ori pur şi simplu a chiulit de la seminarul de economie despre Keynes. Aşa că toate măsurile pe care le recomandă, adică le impune populaţiei, cu mîna Guvernului României, în contul împrumutului cu rol de centură de siguranţă, sunt menite să scadă şi nicidecum să crească cererea agregată totală a bietei noastre economii naţionale. Reduceri drastice ale cheltuielilor bugetare, plafonări sau reduceri salariale, scăderea masivă a personalului angajat, deci creşterea somajului etc. Care este logica ce leagă toate aceste măsuri cu consecinţe dramatice pentru economia şi cetăţenii României? Una simplă, a celui care deţine capitalul de care România a declarat că are nevoie pentru a împiedica prăbuşirea monedei sale naţionale şi odată cu ea, intrarea într-o buclă de evenimente care nu mai pot fi ţinute sub control: "Eu dau banii, dar nu pentru ca să-i cheltuiască maşinăria ineficientă, risipitoare şi rău-productivă a României, cu atît mai puţin pentru îngrijirea sănătăţii, ori pentru educaţia din România; eu dau banii pentru ca instituţiile care susţin circulaţia banilor (bănci şi guvern) să nu-şi închidă porţile, ori să nu cadă sub asaltul dezlănţuit al furiei străzii, astfel încît înmulţirea lor să se facă în ordine şi siguranţă, chiar dacă mai încet ca altă dată." Acestea sunt rolul şi misiunea FMI la Bucureşti.

Piesa nu se încheie aici. Exact cînd FMI-ul îşi impunea condiţiile la Bucureşti, însăşi fundamentele instituţiei cu acest nume sunt puse în discuţie. Şi nu de oricine, ci de cel mai mare deţinător de rezerve valutare în dolari, din lume, în afara SUA - China. Cu cele circa 2 trilioane de dolari în depozite, pe care nu are cum să le plaseze imediat, Guvernatorul Băncii Centrale a Chinei a fost probabil aproape de infarct cînd pe masă i-a sosit ştirea că Federal Reserve s-a hotărât să mai tipărească 500 de miliarde de dolari, pentru a cumpăra datorii ale Guvernului SUA, ducînd suma la circa 1,2 trilioane, doar pentru anul în curs!! Consecinţa este evidentă. În condiţiile în care tiparniţa de dolari se află la Washington, iar Federal Reserve nu mai are nicio altă soluţie decît să o pună la lucru, din greu, cu speranţa că cererea agregată va binevoi să urmeze sfaturile lui Keynes, orice deţinător de dolari, ca monedă de rezervă, este confruntat cu întrebarea inevitabilă: cît/ce mai valorează maldărul de hîrtii pe care le deţine în seifurile sale? De aici n-a mai fost decît un pas pînă la crearea unui mic grup de iniţiativă care va cere la întîlnirea G20 crearea unei monede universale, care să asigure funcţia de rezervă valutară oriunde în lume, astfel încît să nu poată fi manipulată de un singur guvern, oricare ar fi acela. La orizont se întrevede reîn­vierea din morţi a FMI, dacă va reu­şi să transforme Drepturile Speciale de Tragere într-o monedă uni­versală. Problema este că pentru asta va trebui să revină la lectura clasicilor, Keynes între alţii, care au făcut aceas­tă sugestie, mai demultişor vreme.

Cît despre noi, dacă tot va trebui să ne restrîngem la toate cele şi vom avea ceva mai mult timp la dispoziţie, măcar cu atît să ne alegem, reîntoarecerea la bucuria lecturii clasicilor!