Un acord istoric?

Conferinţa de la Paris asupra climatului s-a încheiat cu o zi întârziere, sâmbătă 12 decembrie 2015, cu un acord care, fără să fie unul forte curajos, reprezintă un moment de cotitură în evoluţia politicilor mondiale privind climatul. De ce, dacă nu este o revoluţie ecologică, acest acord rămâne totuşi unul istoric? În primul rând, pentru că este prima dată când 195 de state membre ale ONU adoptă un acord privind reducerea emisiilor de gaz cu efect de sferă. Cea de-a douăzeci şi una Conferinţă a Părţilor (de unde acronimul COP 21) asupra Convenţiei cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice va rămâne în istorie ca momentul în care toată lumea a acceptat că problema gazelor cu efect de seră există, că situaţia este gravă iar rezolvarea presupune o politică mondială.

Chiar prin organizarea sa în Franţa, COP 21 avea un avantaj care putea să asigure bazele unui succes. Privind retrospectiv, pariul preşedintelui francez François Hollande şi a ministrului de externe Laurent Fabius (care a fost şi preşedintele COP 21) a fost câştigat. Dar, dincolo de încheierea acordului, COP 21 este mai degrabă un început decât un sfârşit. Criticii acordului consideră că lipsa sa de îndrăzneală nu va împiedica încălzirea planetei.

Dar, este important faptul că pentru prima dată în istorie, toate statele se angajează să-şi reducă emisiile de gaze cu efect de seră, şi nu doar ţările dezvoltate. Din această perspectivă este primul acord climatic global care reuşeşte să introducă un nou regim juridic astfel că, începând din 2020, statele semnatare ar trebui să se întâlnească o dată la cinci ani pentru a face evaluarea politicilor naţionale şi internaţionale de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră şi pentru a stabili în consecinţă noi obiective. Ori, faptul că această evaluare este obligatorie şi se va baza pe date ştiinţifice culese şi analizate cu respectarea unor criterii de transparenţă şi verificabilitate este un evident câştig. Pe de altă parte, angajamentele de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră vor fi transpuse în politicile naţionale, iar statele cu economii dezvoltate se angajează să ofere asistenţă financiară celor mai puţin avantajate, iar aceste sume urmează să crească de la an la an.

Dar cea mai importantă rezoluţie din acordul de la Paris este probabil obiectivul de a menţine temperatura medie globală cu cel mult 2o C peste nivelul temperaturii din perioada pre-industrială şi de a continua eforturile pentru a o limita la 1,5o C mai mult decât acum două sute de ani. Chiar dacă acest angajament pare mai degrabă teoretic, câtă vreme gazele cu efect de seră emise odată cu debutul revoluţiilor industriale ar putea, cu toate eforturile făcute de acum încolo, să determine creşterea temperaturii cu aproape 3o C, asumarea acestei ţinte imperative este un alt succes.

Şi totuşi, cu toate câştigurile sale importante, acordul de la Paris nu va reuşi să schimbe radical situaţia actuală fără un efort continuu în vederea aplicării sale. Deşi efectele încălzirii globale sunt vizibile pentru toţi cei de bună credinţă, deşi este de domeniul evidenţei că sunt necesare acţiuni sistematice pentru a salva vieţile a sute de milioane de oameni, textul Paris nu poate, de unul singur, să reprezinte un punct de cotitură. Acordul de la Paris protejează principiile generale, dar nu dezvoltă şi instrumente operaţionale care să le pună în aplicare, recunoaşte obligaţii fără însă a stabili sancţiuni. Chiar dacă, odată cu acordul de la Paris se produce o ruptură radicală faţă de conţinutul mult prea vag al protocolului de la Kyoto din 1997, faptul că textul adoptat sâmbătă la Bourget nu este juridic constrângător în totalitatea sa şi că lasă fiecărei ţări libertatea de a-şi fixa propriile obiective privind reducerea emisiei gazelor cu efect de seră va presupune, pentru a reuşi în atingerea ţintelor asumate, să se continue mobilizarea oamenilor în bătălia pentru apărarea mediului.