Un subiect foarte... foarte spinos

Despre Biserică şi relaţia ei cu politica este vorba. Nu, aşa, în general, ci aici în România. Mai zilele trecute, presa de la noi a fost "penetrată", pe nepusă masă, de interesul pentru disensiunile din sînul castei înalţilor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, teatrul principal fiind Mitropolia Moldovei, privind...... Ei, nu îţi vine să crezi, prea uşor....ecumenismul!!! O chestiune de doctrină este o chestiune de doctrină şi, în sînul BOR, ea are rezolvări instituţionale clare, lipsite de orice ambiguitate, încărcate de autoritatea necesară rezoluţiei. După care nu mai încape nici cîrteală, nici nesupunere. Cum de s-a ajuns la acte de răzvrătire ierarhică şi la "păruială" între înalt preacucernicele bărbi, ba încă una publică?!! Este, desigur, un semn, iar semnificaţia semnelor nu poate fi desluşită, fără referenţial. Cum nici "politica" şi nici "biserica" nu sunt deloc interesate să arate public această faţă a obrazului lor, nu este de mirare că tema se află rar, foarte rar, sub reflectorul presei, de regulă fragmentar, astfel încît contextul, imaginea de ansamblu să rămînă mereu invizibile, nedecelabile.  Să o luăm deci, din aproape...în aproape.

Nu fără temei, o legătură trebuie făcută cu cea mai recentă dintre rupturile care au marcat istoria şi destinul Bisericii creştine răsăritene, cea care şi-a asumat moştenirea constantinopolitană, nu doar pe linie spirituală şi canonică, ci şi de putere, reală şi simbolică. Recunoaşterea oficială a Bisericii ortodoxe a Ucrainei, ruptă din "trupul" Mitropoliei moscovite, evident împotriva voinţei şi a intereselor sale, a precipitat evenimente ale căror consecinţe vor reverbera mult dincolo de orizontul acestui secol, nu doar în spaţiul instituţiilor de credinţă ci, mai larg, în cel al geo-politicii, aşa cum marea schismă de la 1054 încă mai produce semnificative consecinţe în spaţiul Europei de azi. Unitatea instituţională a ortodoxiei, subminată şi subţiată de un secol şi mai bine de competiţie, angajată de Moscova pentru preluarea autorităţii deţinută de Patriarhia Constantinopolului, atîrna într-un fir de păr. Acum, zace risipită în cioburi. O nouă axă de competiţie s-a născut în sînul ei, Moscova-Kiev. Un cutremur care a schimbat "relieful"; peste 9 pe scara Richter!!! Marea bătălie pentru poziţii şi realiniere, pentru securizarea şi redesenarea zonelor de putere şi influenţă s-a declanşat încă din preziua anunţului oficial. Iar, România se află în imediata proximitate a epicentrului!!!!

Aprinderea fervoarei politice în sînul BOR nu ţine însă doar de factori externi. Ea s-a declanşat aproape imediat după decembrie 1989 şi nu fără temei, datorită schimbării radicale a situaţiei interne din România. Atunci, încă din primele zile ale "Revoluţiei", în discuţia publică a fost aruncat subiectul, deloc comod pentru BOR, al "relaţiilor sale speciale" cu instituţiile de putere ale dictaturii comunist-ceauşiste. Pentru a contracara, biserica a trecut la rapida înoire a elitelor sale de putere şi la o contraofensivă instituţională, susţinută de afluxul fără precedent al oamenilor către lăcaşurile de cult, fenomen de masă declanşat odată cu descătuşarea libertăţii de afişare a credinţei. A urmat cucerirea rapidă şi aproape fără efort a unor "redute" ale vieţii publice, de stat, cum a fost cazul oficializării activităţilor bisericeşti în şcoli şi acceptarea entuziastă de către politicieni şi bună parte a opiniei publice a prezenţei cvasi permanente şi a unui soi de "tutelă spirituală" a bisericii aspra principalelor instituţii ale puterii de guvernare; Parlament, Guvern, Justiţie. De la festivităţile începerii anului şcolar şi pînă la sărbătoarea oficială de stat a României, aproape nici o activitate publică de stat, majoră, nu se mai desfăşoară fără preambulul unei slujbe publice şi oficiul unui sobor de preoţi, ori în afara prezenţei vizibile a simbolurilor bisericeşti. În mai puţin de trei decenii, în România, biserica şi politica au devenit nu doar serios, ci aproape indestructibil legate, asta şi pentru că relaţia de tip "vasalitate" şi-a schimbat între timp polaritatea. Pentru a-şi realiza scopul suprem, puterea pe cale electorală, politicienii României, incapabili să dezvolte şi să stăpînească uneltele democraţiei autentice, să facă faţă competiţiei electorale libere, au recurs, aproape fără perdea şi tot mai mult, la sprijinul "organizatoric şi spiritual" al BOR, la care se duc, tot mai smeriţi, cu ploconul şi cu... mîna întinsă. Chiar dacă nu a devenit ceea ce se numeşte "king maker", BOR a ajuns a doua forţă instituţională în politica din România, după cea a serviciilor, atît de inadecvat numite, încă, de informaţii.

Dacă stă atît de bine înfiptă în "politică", atunci de unde disensiunile manifeste în sînul înaltei ierarhii a BOR? Răspunsul, doar aparent paradoxal, este: "tocmai pentru că stă atît de bine înfiptă în politică". Biserica şi oamenii din vîrful ierarhiei ei sunt inevitabili expuşi liniilor de forţă care separă şi aliniază fronturile politicii din România. Iar acestea nu sunt unele oarecari, ori care ţin de atît de rău vopsitele perdele ideologice ale partidelor noastre politice, ci de substanţa destinului istoric al României. Un destin jucat, cu urcuşuri, biruinţe, coborîşuri şi înfrîngeri, în marea competiţie pentru Putere dintre Orientul şi Occidentul Europei. La orizontul secolelor XVIII-XX, un Orient reprezentat succesiv şi competitiv de Constantinopol şi Moscova; un Occident cu un nucleu, la rîndul său competitiv, stabilizat în cele din urmă de coagularea constelaţiei Berlin, Londra, Paris, Roma. Ora stelară a naşterii statului modern numit România, acum o sută de ani, stă sub semnul unei conjuncţii geo-politice unice. Cea realizată temporar de alianţa Rusiei cu Occidentul, menită să asigure eliminarea competitorului numit Constantinopol. Această alianţă a încetat definitiv să existe o dată cu încheierea primului război mondial şi stabilizarea puterii boşevice la Moscova (1922-24). Instituţiile modernităţii şi mai ales cele ale statalităţii au legat România de Occident. Atît. Spre deosebire de Polonia, spre exemplu, care a avut în Biserica Catolică o a doua ancoră, încă şi mai stabilă, sau de Ungaria unde acelaşi rol l-au jucat atît bisericile protestante, cît şi cea catolică, chiar dacă s-au aflat în competiţie. Ecuaţia este valabilă, desigur şi pentru ţările Baltice şi deloc mai puţin semnificativ, ceva mai tîrziu, şi pentru Slovenia sau Croaţia. De atunci, România se află pe linia de demarcaţie, pe falia care separă cele două plăci tectonice ale geo-politicii europene: Orient (Moscova) şi Occident (B.L.P.R). Consecinţele celui de al doilea război mondial, cu preeminenţa URSS ca putere globală, au aruncat nu doar Româ­nia, ci întregul spaţiu al zonei de contact în lagărul Orientului mos­covit. După jumătate de secol semnul asig­naţiei geo-politice s-a schimbat, din nou. Graniţa s-a mutat, nu s-a schimbat însă şi condiţia de fond a situaţiei noastre geo-politice. Şi, mai ales, nu a încetat "războiul invizibil" pentru controlul "Regatului de mijloc", dimpotrivă, s-a intensificat, ca de fiecare dată, atunci cînd au loc asemenea schimbări locale de polaritate geo-politică. Ciondăneala, cu scîntei, a prea înaltelor bărbi ale ortodoxiei româneşti, pe tema "ecumenismului", nu este decît reflexul, sclipirea de o clipă, aici în băltoaca politicii de la noi, a înfruntării "din ceruri", din Asgard, ţinutul "zeilor", stăpînii lumilor de la Răsărit şi de la Apus.