Utopia roşie

Acesta trebuie să fi fost unul dintre cele mai cumplite experimente din istoria ştiinţei. Imaginaţi-vă un univers. Real. Cu pereţi din beton peste care nu se poate trece. Înăuntru, cele necesare vieţii sunt dis­ponibile din abundenţă: apă, hrană şi lumină. Locul este călduţ şi curăţat periodic.

Dispozitivul a existat cu adevărat. Se numeşte Universul-25 şi a fost creat de John B. Calhoun, un specialist în etologie. Este doar unul dintr-o serie care a început, predictibil, cu Universul-1, cons­truit în 1958. Populate cu şoareci sau cu şobolani. Veţi vedea unde am să ajung. Între timp, să vedem unde a ajuns Universul-25. Nicăieri. Adică la anihilare.

În mod normal, Universul-25 ar fi trebuit să fie paradisul pentru cele 4 familii de şoareci care au fost introduse înăuntru şi pentru ur­maşii lor. Aveau de toate. Nu exis­tau boli, nu lipsea nimic. Sau aproa­pe nimic. Singurul lucru care lipsea era spaţiul. Fizic. Şoarecii au început să se înmulţească. În scurta timp însă, spaţiul s-a aglomerat. Din acest moment a început tragedia.

Înghesuiţi de propriul succes reproductiv, şoarecii au început să intre în coliziune unul cu celălalt. Masculii mari au început să îi atace pe juvenili. Femelele au devenit extrem de agresive. Unii şoareci au devenit complet pasivi. Valuri spas­modice de violenţă au început să agite colonia.

Victimele deveneau agresori, iar agresorii, victime.

În final, societatea a intrat în colaps. Dincolo de o anumită densitate, capacitatea reproductivă a şoarecilor s-a evaporat. Ultimele generaţii au fost tot mai reduse, până ce colonia a murit cu totul. Nici o femelă nu s-a mai putut reproduce, nici un mascul nu a mai generat urmaşi, chiar după ce colonia s-a redus la câţiva indivizi.

Acest lucru este contra-intuitiv. Ne-am fi aşteptat ca numărul şoarecilor să se stabilizeze undeva sub maxim. Cu toate acestea, odată ce populaţia a trecut de un anumit nivel, ceva s-a întâmplat, foarte grav, chiar catastrofic. Ceva care a demontat chiar mecanismele elementare, biologice, ale populaţiei de şoareci. Ar fi, desigur, hazardat să traducem fără nici o nuanţă acest experiment sumbru în concluzii clare cu privire la societăţile omeneşti. Printre altele, pentru că din punctul de vedere al strategiilor reproductive, omul este diferit de practic oricare alte animale. Aces­tea se reproduc mai puternic atunci când au condiţii propice. Din motive încă incomplet elucidate, omul pare să fie unic: ritmul reproducerii sale tinde să scadă în condiţii de abundenţă.

Cu toate acestea, experimentul lui Calhoun s-ar putea să ne spună ceva interesant despre pericolele suprapopulării unui spaţiu dat. Însă unde am mai întâlnit noi genul de înghesuială sufocantă din Universul-25?

În sens strict, niciunde. Din câte cunosc, nici o societate omenească nu s-a găsit, pentru mai multe generaţii, în exact acelaşi set de constrângeri, absolute, precum cele stabilite de universul din beton al lui Calhoun.

Zilele trecute însă, priveam la nişte fotografii din anii de dinainte de Revoluţie. M-a frapat un detaliu: autobuzele supraîncărcate. Vă mai amintiţi scenele acelea, cu călători agăţaţi unul de altul sau striviţi ca sardinele în autobuzele frigorifice ale regimului "socialismului real"? Orice politeţe lăsată la o parte, orice demnitate terfelită.

Universul autobuzelor roşii era cu adevărat unul hobbesian. Interacţiunile sociale erau scurte, brutale şi utilitare. Insultele zburau în toate direcţiile. Sub presiunea călătorilor, traseele deveniseră relative. Şoferii opreau unde li se cerea sau unde credeau că pot să fie la adăpost de hoardele de atacatori ce aşteptau în staţii. Apăruseră şi glume precum aceea cu şoferul care călătorea el însuşi pe scară. Loading... Pornind de la acest detaliu, am înţeles că regimul comunist a produs sau chiar a cultivat un exces al aglomeraţiei. Încă din vremea sovietelor, blocurile au fost construite cu bucătării comune şi cu apartamente în care au fost înghesuite mai multe familii. Intimitatea a fost aruncată pe geam.

Femeile au fost forţate să se reproducă. Tinerii au fost înghesuiţi în barăci, sub orice pretext. Consecinţele pe termen lung ale acestor politici au fost dramatice. Rolurile sociale s-au destructurat. Valorile s-au relativizat. Violenţa fără sens, de limbaj sau de comportament, şi-a ridicat capul.

Comunismul a fost, într-un fel, un uriaş şi cinic experiment social. Acest lucru a fost, în fond, sesizat, la începuturi, de mintea populară. Circula cândva, demult, un banc despre sătenii care au fost aduşi la şedinţa obligatorie de marxism-leninism. La sârşit, toţi dau să plece repede. Doar baba Maria, din fundul sălii, spre exasperarea tuturor, mai are o întrebare: "Este comunis­mul o ştiinţă sau o religie?".

Iritat, instructorul de la raion întreabă: "Păi... tovarăşa Maria... dumneavoastră ce credeţi?".

Baba: "Este o religie!".

Intructorul de la raion: "Cum aşa, tovarăşa?... Explicaţi!". Iar baba: "Maică... dacă era o ştiinţă, mă gândesc că ar fi încercat-o mai întâi pe animale"...