VOCI Cauzele şi remediile corupţiei postcomuniste

În cadrul seminarului "Networking Europe", organizat, recent, la Bucureşti, de către Comisia Europeană, Preşedintele Traian Băsescu a ţinut un discurs în care a făcut mai multe afirmaţii referitoare la corupţie, una dintre acestea fiind următoarea: "Corupţia, spune domnia sa, exista în aparatul de stat şi încercam să o izolăm, dar ea are întotdeauna un partener - chiar populaţia, fiecare român". Şi, mai departe "fac un apel la 22 milioane de români că, începînd de mîine, să refuze să plătească în vreo instituţie a statului sau în Justiţie ciubucul, acea păcătoasă şpagă care a devenit sport naţional".

Deci, vinovaţi de corupţia care s-a instalat în România postcomunistă şi pe care conducătorii Uniunii Europene o consideră ca fiind "înspăimîntătoare" sîntem noi, cei 22 milioane de români, inclusiv ţăranii din localitatea Flămînzi, din judeţul Botoşani, şi şomerii din Hunedoara, din judeţul cu acelaşi nume. În concepţia preşedintelui, noi, cei 22 milioane de români, sîntem corupătorii.

Ca să ne lumineze complet, domnul preşedinte ne explică, mai departe, că acest proces, deci corupţia, este în doi: unul acceptă şi altul plăteşte partea care-i revine din tandemul corupţiei. În plus, spune domnul Băses-cu, "corupţia de unul singur nu poate fi nici la vameş, nici la profesor, nici la medic, nici la judecător". Iată-i, deci, şi pe corupţii înspăimîntătoarei corupţii postcomuniste: vameşii, profesorii, medicii şi judecătorii.

Mai întîi, o perspectivă lingvistică asupra problemei în discuţie. Cuvintele de "ciubuc" şi "bacşiş", ambele de origine turcească, se referă la o sumă mică de bani sau altă mică valoare dată cuiva pentru a-şi face datoria, pentru a-şi îndeplini obligaţiile. Cuvîntul "şpagă" este sinonimul, de origine rusească, al celor de "ciubuc" şi "bacşiş", iar cuvîntul "spert" este sinonimul de origine germană al celorlalte trei menţionate.

Noi, cei 22 milioane de români, ca şi moşii şi strămoşii noştri, dăm ciubuc, bacşiş, şpagă, spert frizerului, ospătarului, vînzătorului, în general, sau micului funcţionar public, sau privat, pentru ca aceştia să ne ofere serviciul care ni se cuvine, sau pentru care am plătit un preţ, mai repede, mai pe gustul nostru, mai politicos. Nu pentru a ne da mai mult decît ni se cuvine, sau o valoare mai mare decît preţul pe care l-am plătit. "Ciubucul" pe care îl dăm noi, cei 22 milioane de români, îmbracă, de regulă, forma unui buchet de flori, a unei ciocolate, sau a unei sume de bani cu care se poate cumpăra un buchet de flori, sau o ciocolată.

Noi, cei 22 milioane de români, nu avem atîţia bani încît să putem da un "ciubuc" atît de mare în schimbul căruia să ni se vîn-dă la preţul de 75 milioane de dolari un combinat industrial care valorează 4 miliarde de dolari. Într-o astfel de "tranzacţie" intervine un alt cuvînt românesc, de data aceasta de origine slavă. Este vorba de cuvîntul "mită", care desemnează "suma de bani sau obiecte date sau promise unei persoane cu scopul de a o determina să nu-şi facă datoria, să-şi încalce obligaţiile de serviciu". Deci, nu pentru a-şi face datoria, ci pentru a nu şi-o face.

Cuvîntul "mită" nu este menţionat în discursul pomenit al domnului preşedinte, deşi este direct legat de cel de "corupţie", care, conform DEX-lui, desemnează o "stare de abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie", el venind de la latinescul coruptio,- onis, prin care strămoşii noştri latini defineau procesul de degradare morală a demnitarilor statului român - senatori şi magistraţi - în perioada de decădere a acestui stat, demnitari care adoptau legi prin care se îmbogăţeau jefuindu-i pe cetăţeni.

Corupţia postcomunistă nu constă în degradarea morală a întregii naţiuni române. Ea nu este legată de micile ciubucuri şi bacşişuri, prin care românii apreciază profesionalismul celor care îi servesc, nu are drept corupători pe cei 22 milioane de români, şi nu are drept corupţi pe profesori, pe medici, pe judecători, şi nici pe marea majoritate a vameşilor.

Corupţia postcomunistă constă în degradarea morală a demnitarilor statului. Ea este legată de mita dată şi primită pentru vînzarea pe nimic a capitalului naţional acumulat pînă în 1989, are drept corupători şi corupţi numai cîteva sute de mii de nomenclaturişti comunişti care au ocupat şi ocupă funcţii de conducere în statul român postcomunist.

La originea corupţiei postcomuniste se află Legea 15/1990, prin care statul român i-a deposedat pe cetăţeni şi s-a autoîmproprietărit cu capitalul naţional acumulat pînă în 1989, şi legile privatizării, prin care acest capital a fost trecut, contra mită, din proprietatea statului în proprietatea privată a guvernanţilor şi a camarilei acestora. Dacă, în 1990, întregul capital acumulat pînă în 1989 ar fi fost trecut în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor ţării, adevăraţii corupători şi corupţi ai României postcomuniste ar fi fost lipsiţi de "obiectul muncii".

Domnul preşedinte ne reproşează că "ne-am obişnuit să aşteptăm de la preşedinte, de la procurorul general, de la ministrul Justiţiei să cureţe aparatul de stat de corupţie". Eu, personal, nu mă aştept la aşa ceva, oricît de bine intenţionaţi ar fi cei trei demnitari menţionaţi.

Cunoştinţele mele economice şi istorice îmi creează convingerea că statul român va putea fi curăţat de corupţie numai dacă domnul preşedinte va reuşi să facă să se adopte următoarele două legi: a) una prin care să se interzică accesul la funcţii publice al tuturor celor care au făcut parte din conducerea statului român pînă în 2004; b) alta prin care cetăţenii României să fie despăgubiţi pentru capitalul de care au fost deposedaţi prin Legea 15/1990.