Ziua în care mandatul Ataturk a expirat

Republica proclamată în 1923 punea capăt Califatului Otoman şi unei istorii de ev mediu care influenţase decisiv cursul Europei şi al Asiei pentru cel puţin patru secole şi jumătate, începînd cu 1362. La sfîrşitul primului război mondial, această istorie era incapabilă să mai ofere un model de organizare politică şi socială. Mandatul Ataturk a fost alternativa. A oferit şi a pus în operă soluţia de salvare, de reinserare a Turciei într-o altă ordine istorică trasată şi condusă esenţialmente de puterile lumii occidentale, marcată de rivalităţile şi războaiele lor. În liniile lui generale, mandatul a fost realizat, chiar dacă în parametrii destul de departe de optim. Fără să poată depăşi, din punct de vedere economic şi tehnologic, condiţia de periferie a Occidentului, Turcia a exersat timp de trei generaţii un model de guvernare bazat pe instituţiile parlamentarismului, a dezvoltat şi perfecţionat, local, soluţii pentru un stat laic, de drept, modern, chiar dacă înclinat, din construcţia constituţională, spre soluţiile autoritare, mai ales datorită rolului rezervat instituţiei şi elitei militare în controlul asupra "ordinii constituţionale". Ceea ce nu a putut obţine pe dimensiunea dezvoltării economice, a primit în schimb pe cea de securitate unde, după al doilea război mondial, Turcia devine veriga esenţială a Alianţei Euro- Atlantice şi a politicii americane, atît în relaţia de confruntare cu URSS, pe flancul sudic al NATO, tipică războiului rece, cît şi pe spaţiul Orientului Apropiat, Mijlociu şi Îndepărtat, unde competiţia şi jocurile de influenţă-dominaţie furnizează materia politicii internaţionale, atît pentru marile puteri, cît şi pentru statele de influenţă locală, cum este cel al Turciei, sau al Egiptului, Irakului, Siriei, Iranului. În plus, începînd cu anii 70, Turcia începe construirea unor "capete de pod umane" în spaţiul european, unde emigraţia sa, mai ales cea din Germania, devine o sursă importantă de venituri pentru ţara de origine şi o soluţie "neconvenţională" pentru achiziţia de expertiză educaţională şi profesională, pentru promovarea afacerilor şi a schimburilor culturale în plan bilateral, pentru promovarea în Europa a abordărilor multiculturaliste. La sfîrşitul războiului rece, părea că mărul s-a copt şi cu un mic efort putea fi cules de pe creangă! Pentru Turcia, se deschidea poarta integrării în Europa, sub forma completă şi complexă a participării la sistemul Uniunii Europene.

Dintr-o dată, însă, asupra Turciei, ca şi asupra întregii Europe şi a lumii a început să bată un vînt care a risipit în cele patru zări proiectele construite pe ecuaţii inerţiale. Într-un rar moment de sinceritate, liderii SUA, URSS şi ai Germaniei, cei care au tăiat nodul gordian al erei post război rece, au anunţat, încă din 1990 că restructurarea sistemului politic internaţional, abia declanşată, avea să fie una care va mătura nu doar soluţiile de compromis instituite după cel de al doilea război mondial, vezi împărţirea Germaniei, ocuparea de către URSS a Europei centrale şi de sud-est etc. ci şi pe cele puse în operă la sfîrşitul primului război mondial, vezi soluţia statelor tampon între Rusia şi Occident, din regiunea Europei centrale, ori statutul de "puteri garante" acordat unor actori internaţionali privilegiaţi, cum a fost cazul Marii Britanii şi al Franţei. Reorganizarea politică a Orientului, mai precis a spaţiului geo-politic ocupat de lumea credinţei islamice a fost, de la început, parte a "Marelui Proiect".

Iar, în conturarea acestei soluţii, Turcia avea de jucat un loc privilegiat. Destinul ei va rupe, de aceea, lanţurile dependenţei de Europa, pentru a deveni axa de reorganizare a spaţiului fostului Califat! Cu siguranţă, nu după vechiul model. Unul care, pentru Turcia, va include, însă, un rol determinant în "noua ordine mondială" care urmează să se aştearnă peste vechile competiţii, rivalităţi şi confruntări dintre şiiţi şi suniţi, dintre "aliaţii estului" şi "aliaţii vestului", dintre islamiştii moderaţi şi fundamentalişti, dintre partizanii confruntării cu Israelul şi cei ai căii de compromis, între Apărătorii Locurilor Sfinte şi restul statelor islamice etc. Pentru a putea face loc acestei lumi şi organizării ei noi, de la cea politică, la cea socială şi economică, infrastructurile care au susţinut vechile aranjamente trebuiau prăbuşite, distruse, la nevoie, chiar la propriu. Dintr-o dată, secvenţele conflictualităţii dezlănţuite în Kuwait, Irak, restructurarea relaţiilor cu Iranul, atît din partea Rusiei cît şi a Statelor Unite, "primăvara arabă" care a destructurat complet Egiptul şi ulterior conflictul extins din Siria încetează să mai fie piese izolate care ilustrează doar complexele rivalităţi şi contradicţii ale unei lumi mereu precar constituite, pentru a deveni piese ale unui lung proces de restructurare, cu o finalitate bine stabilită. O lume în care Turciei i s-a rezervat rolul pivotal. Nu este vorba doar despre "modelul unui stat islamist moderat" care să inspire şi să asigure eliminarea din joc a fundamentaliştilor anti-occidentali, ci de mult mai mult. Este vorba de modelul unei societăţi şi al unei statalităţi aduse sub semnele islamului, dar care integrează, simultan şi necontradictoriu, elementele esenţiale de joncţiune, dialog şi conlucrare cu lumea Occidentală, în întreita şi competitiva ei postură: Statele Unite, Rusia şi Europa. Nici Egiptul, nici Irakul şi nici Iranul nu au elementele de istorie şi mentalitate necesare pentru un asemenea rol. Doar Turcia le deţine şi ele sunt cele exploatate în această mare aventură de reorganizare, din temelii, a spaţiului lumii Islamice.

Erdogan nu a cîştigat pentru sine un referendum şi noi puteri constituţionale menite doar să transforme Turcia dintr-o republică parlamentară într-una cu un regim prezidenţial tare. Erdogan poate să dispară mîine, misiunea lui pentru Turcia a fost îndeplinită: a închis mandatul Ataturk şi a deschis era Noului Califat. Într-o sută de ani o să ştim dacă, după succesul iniţial al operaţiei, pacientul mai e viu, sau a trecut de mult în lumea umbrelor!