BORIS ELŢÎN

S-a mutat la cele veşnice, la 76 de ani. Lasă moştenire, celor care se îngrijesc de consemnarea, interpretarea, res­crierea şi nu de puţine ori totala mistificare a istoriei, suficient material de lucru, pentru încă un secol.

Astăzi, puţini sunt cei care şi-ar aminti circumstanţele apariţiei insolite a lui Boris Nicolaevici pe firmamentul politicii internaţionale. Momentul spune multe despre funcţionarea maşinăriei puterii din spatele zidurilor groase ale Kremlinului. Era în 1989 şi, undeva acolo, în laboratoarele secrete ale puterii, se căuta deja un înlocuitor pentru Gorbaciov. Nu pentru că şi-ar fi jucat rău rolul, ci pentru că adîncimea transformărilor, începute de el, îi depăşea cu mult mandatul politic. Gorbaciov a crezut şi a acceptat că ceasul istoriei geo-politice a Europei va fi întors la 1945, puţin înainte de Yalta. Fără ştirea lui, însă, cineva hotărâse că trebuia întors mult înapoi, puţin după asaltul Palatului de Iarnă şi instaurarea puterii hibride comunis­to-menşevice, în 1917. Adică după dispariţia Familiei Romanovilor, dar înainte de succesul deplin al "Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie". De acolo, urma să fie reluată istoria Rusiei şi era nevoie pentru asta de o cu totul altă personalitate umană şi politică.

Elţîn a avut o carieră, pe alocuri, mai accentuată decât a lui Gorbaciov. Deşi devenise membru la PCUS abia la 30 de ani, în 1961, doar un deceniu şi jumătate mai târziu era res­ponsabilul politic al uneia dintre cele mai importante regiuni industriale, Sverdlovsk. Când Gorbaciov preia puterea, în 1985, Elţîn este numit responsabil cu problemele industrializării şi devine secretarul de partid al regiunii Moscova. În 1988, Gorbaciov încearcă să scape de umbra sa şi reuşeşte să-l scoată din Biroul Politic. Dar, soarta are legile ei şi nimeni nu-i poate sta împotrivă. În 1990, Elţîn revine în forţă, ales deputat şi Preşedinte al Adunării Aleşilor Poporului din Rusia, la acea dată doar o semi-fictivă republică a URSS. Exact un an înainte, Elţîn îşi făcea debutul ca celebritate internaţională. Turneul din Statele Unite ar fi rămas probabil obscur, dacă Gorbaciov nu s-ar fi folosit de el pentru a crea imaginea unei persoane dependente de alcool, instabilă şi total nepotrivită cu marile responsabilităţi ale politicii internaţionale. Fără să vrea şi fără să poată întrevedea consecinţele, Gorbaciov semnase certificatul de notorietate al celui ce fusese ursit să-i urmeze la putere, preluând, însă, doar o mică parte a moştenirii. Perspectiva şi promisiunile unei relaţii strategice complet redefinite, cu Statele Unite, într-o Europă din care au dis­părut consecinţele divizării bipolare, l-au determinat pe Gorbaciov să accepte restructurarea "Imperiului sovietic", nu doar intern, ci şi în plan internaţional. Germania reunificată, "Europa de Est" redată istoriei proprii, înlăturarea con­secinţelor pactului Ribben­trop-Molotov pentru zona Ţărilor baltice şi acceptarea unei independenţe condiţionate pentru fosta Republică sovietică Moldova, sunt numai câteva dintre elementele unui tablou care semăna la acea vreme cu un tăvălug, sub greutatea căruia trecutul este pur şi simplu aneantizat. Târziu şi inerţial, veteranii puterii sovietice înţeleg că ceva ireparabil este pe cale să se producă. Soluţia simplă, scoaterea cu forţa a lui Gorbaciov de pe puntea de comandă a "crucişătorului" URSS. Puciul din august îi dă prilejul lui Elţîn să-şi preia rolul pentru care "soarta" îl pregătise. Omul care-şi face cu mâinile goale loc pe tancurile scoase în stradă de pucişti. Omul care-şi afirmă convingerile democratice, "cu pieptul gol" în bătaia gurilor de tun, în tensiunea maximă a loviturii de stat anti-Gorbaciov. Eşecul loviturii de stat avea să fie valorificat politic, nu de Gorbaciov, ci de Boris Elţîn, devenit noul depozitar al puterii. Nu pe baze sovietice, ci cu preţul împărţirii fostului imperiu intern între "mogulii" puterii locale din cele patru zări ale complexului nuclear-strategic: Moscova, Kiev, Minsk şi Alma Ata, Elţîn îşi trece pe certificatul politic calitatea de "gropar" al URSS şi al sistemului sovietic. În 1993, cînd se încearcă contracararea linei sale politice şi eventual scoaterea sa din dispozitiv, Elţîn nu ezită să pună tunurile asupra clădirii Parlamentului, zdrobind probabil ultima încercare semnificativă de preluare a puterii politice de către reprezentanţii comu­nis­mului tradiţional. Restul sunt amănunte ale istoriei. Unii spun că ar fi importante, mai ales când este vorba de "NEP-ul" dezlănţuit în timpului primului său mandat de Preşedinte al Rusiei. Cel care a creat bazele legale şi condiţiile politico-economice ale formării noii elite de "oligarhi ai capitalis­mului pe seama statului", cel care a făcut posibilă înghesuiala de azi, din frumosul oraş Mos­cova, a peste 60 de miliardari şi sute de alţi milionari, nu în ruble, desigur, ci în "euro-dolari".

Testamentul politic al lui Elţîn a fost scris mult înainte de sfârşitul său lumesc, foarte probabil nu de semnatar, ci de aceeaşi deţinători reali şi nevăzuţi ai puterii care, în spatele uşilor închise, îi scriseseră cândva mandatul celebrităţii sale politice. Pe el stă scris un singur nume, Vladimir Putin. Fiecare epocă are nevoie de oamenii săi.