Capitularea lui Băsescu?

Tacticieni, dar nu strategi, şefii grupurilor politice caută, după scurtul moment de derută electorală, să îşi apere, ba chiar să îşi consolideze poziţiile. Fără controlul acestora clientelele, artificial construite şi dominate cu ajutorul mecanismelor de şantaj (securitate, fisc, justiţie), şi-ar declara independenţa. Şi atunci nimic nu ar mai fi previzibil. Iar dintr-o perspectivă tactică, Traian Băsescu apare ca cel mai important element de imprevizibilitate. Ideea a fost de atîtea ori reluată încît a devenit un loc comun, un fel de axiomă politică de la care trebuie să înceapă orice comentariu politic. Obsesiva concentrare asupra persoanelor şi neglijarea instituţiilor, permanenta centrare pe eveniment şi expulzarea proceselor au generat o inflaţie de comentarii impresioniste. Impresia a devenit Criteriul prin excelenţă al adevărului jurnalistic, iar figura de stil - forma de exprimare a acestuia. Opinia, întotdeauna aproximativă şi niciodată demonstrabilă, a luat locul argumentului. Vocabularul militar şi asurzitorul zăngănit (televizat la ore de maximă audienţă) al armelor au creat cadrul. Războiul politic (lupta dintre palate, confruntarea dintre majoritate şi opoziţie, conspiraţia serviciilor secrete sau a minorităţilor) a fost ilustrat cu sîrguinţă. Iar în război există doar învingători şi învinşi. Şi cum ostilităţile continuă, forţele par dezechilibrate, iar concentrările de trupe sînt evidente, este aşteptată o capitulare: a lui Băsescu.

Politicienii şi presa contribuie la validarea unui scenariu simplist. Avalanşa informaţiilor creează imaginea Realităţii, dar exclude explicarea acesteia. Fără o explicaţie cît de cît cuprinzătoare şi validată convingător, eroarea este mai mut decît posibilă. Şi nu este doar eroare de calcul, ci una care, vrînd-nevrînd, ne afectează pe toţi. Simplificarea poate fi o operaţiune mentală intermediară, o metodă, un instrument, dar nu un obiectiv ori o strategie. Fără un stimul, politicienii sînt tentaţi de simplificare, dar aproape întotdeauna aceasta complică lucrurile. Ce simplă părea, din România, în 2003, şi politicienilor şi presei (dar nu opiniei publice), intervenţia anglo-americană din Irak. Nici astăzi nu există o explicaţie coerentă a ceea ce se întîmplă, dar nimeni nu simte nevoia să îşi reexamineze critic abordarea iniţială. Iar acea evaluare eronată are astăzi consecinţe, directe sau indirecte, asupra tuturor. Şi "războiul" politic românesc este o simplificare. Pe cîmpul de luptă ambiţiile politicienilor au ocazia de a se manifesta. Tactica simplificării, folosită şi de propaganda totalitară, nu rezolvă însă problemele, ci le ascunde şi mai bine. Cînd mulţi, de la Preşedinte, pînă la Primul-ministru, continuînd cu liderii politici sau jurnaliştii, se lasă vrăjiţi de logica antagonistă a "războiului total", evaluarea cauzelor, mijloacele de soluţionare a conflictelor, mecanismele de negociere sînt afectate, dacă nu paralizate. Recenta grevă a profesorilor o dovedeşte o dată în plus.

Inadaptate pentru comunicare, temîndu-se de o viaţă politică deschisă, jucînd doar în faţa camerelor de luat vederi, partidele preferă să creadă că România lor este România reală, cîştigată în urma unui joc cu număr limitat de participanţi şi reguli restrictive. Nici partidele, prizoniere voluntare ale vieţii parlamentare, nici guvernele, prea apropiate mediilor de afaceri şi serviciilor secrete, nu vor să schimbe ceva. Previzibilitatea proceselor, obsedantă, le apare ca singurul bun politic acceptabil. Contractul partitocratic, încheiat implicit cu mulţi ani în urmă, asigură doar celor ce iau parte la joc dis-tribuţia beneficiilor. Şi pentru că în această ecuaţie rolul preşedintelui era garantul relativ al procesului, iar lucrurile nu par astăzi a sta astfel, anihilarea sa politică şi instituţională a devenit un obiectiv de etapă. Invers, dinspre preşedinte, limitarea ariei de manifes-tare a grupurilor de interese transpartinice este prioritară. Iar cele două poziţii par ireconciliabile.

Conflictul politic este un semn de sănătate a sistemului, cu condiţia, minimă, dar esenţială, să poată asigura remedierea problemelor. Perspectiva unilaterală a conflictului a redus pînă la desfigurare formula de rezolvare a crizelor. Simplificarea de tip conflictualist a dus la evaluarea eronată a stării de fapt. De unde şi proiecţia războinică a capitulării ca scop.