Ceaţă şi confuzie

Pregătirile partidelor pentru alegerile parlamentare, chiar dacă au intrat în linie dreaptă, se desfăşoară într-un strat adînc de ceaţă, ca să nu zic beznă. Nici unul dintre competitori nu pare lămurit pe deplin care sunt condiţiile de succes în noua formulă electorală, nici care sunt greşelile ce trebuie cu orice preţ evitate, pentru a nu da faţă cu insuccesul de proporţii. Toată lumea trăieşte sentimentul inevitabilei întîlniri cu "imprevizibilul", dar nimeni nu ştie prea bine ce-ar trebui făcut pentru a ocoli capcanele din drum. Aprehensiunile şi umorile par să dicteze reacţiile şi mutările partidelor, mai mult decît analizele şi evaluările bazate pe studii serioase în teren.

După rezultatele de la locale, social-democraţii, sfîşiaţi de bătăliile interne, între generaţii, între pro şi anti-iliescieni, între grupurile de imagine şi cele de putere, între autoritatea locală şi cea a echipelor de la centru, au făcut o baie de entuziasm, din care n-au ieşit mai uniţi, ci doar mai optimişti. O teorie foarte solidă, în aparenţă, cea a "triunghiurilor de aur" îi dă cîştigători ai parlamentarelor din toamna aces­tui an. Teoria poate să fie corectă, poate să fie eronată, faptul este irelevant politic. Partea bună a întîmplării, pentru PSD, este că în loc să intre în bătălie cu moralul la pământ, aşa cum se pregătea, cu imaginea compromisă a unui partid care n-a fost în stare să fie nici la putere şi nici în opoziţie, cu slăbiciunile grave ale conducerii expuse pe gardul sediului central, PSD se pregăteşte de finală cu un entuziasm pe care nu avea cum să-l genereze din interior. Intră în ring cu ţinută de învingător, chiar dacă nu va cuceri tot teritoriul inamic şi chiar dacă va lăsa pe cîmpul de bătălie pe unii dintre cei mai buni soldaţi ai săi. Din acest punct de vedere, tamponarea entuziasmului care a cuprins oligarhia conducătoare a partidului, întreprinsă de Ion Ilies­cu, este contra-productivă şi arată că liderul istoric a pierdut contactul cu meandrele concretului. În condiţiile deplorabile în care se găseşte, din punct de vedere doctrinar-organizatoric, şi în care a evoluat politic PSD, a rata un asemenea avantaj electoral, căzut din cer ca o pleaşcă, este lipsit de sens. E ca şi cînd te-ai fi pregătit să mergi pe jos pînă la Viena şi cineva te pune în Orient Express, iar tu zici: copii, nu vă urcaţi că o să vă ameţească viteza! Pe lîngă pregătirile din teren, PSD şi-a asigurat şi cooperarea PNL pentru decuparea colegiilor electorale, ceea ce este mai important decît orice dezbatere doctrinară internă.

Mişcările politice ale PNL sunt inspirate mai degrabă de prudenţă, una care ţine mai mult de experienţa recentă a relaţiilor sale politice, cu principalii competitori, decît de teoria privind consecinţele alegerilor uninominale. Întreaga atitudine a liderilor liberali vorbeşte despre un singur lucru: căutarea formulei cele mai bune de compromis. Un compromis care să găsească PNL-ul la guvernare şi după viitoarele alegeri, iar dacă se poate, pe Tăriceanu, la Palatul Victoria, în acelaşi birou de Prim Ministru. Foarte probabil, însă, că PNL s-ar mulţumi şi cu o singură condiţie îndeplinită. Compromisul guvernării cu PSD pare deocamdată mai aproape de realitate, dar este evident că nici cel al reîntregirii alianţei DA nu este cu totul exclus. Spre deosebire de PSD, PNL nu-şi face prea mari iluzii, iar mutarea de la care aşteaptă cele mai multe dividende electorale este trasarea colegiilor electorale cu mîna proprie, adică a guvernului, fără intervenţia partidelor, întrucît comisia parlamentară nu va putea încheia procesul pînă la 19 iulie.

Partidul Democrat-Liberal nu a reuşit să iasă din năucea­la pierderii alegerilor din Bucureşti, iar atitudinea defensivă a Preşedintelui, atît de neobişnuită, nu face decît să-i arunce pe liderii formaţiunii pe marginea celor mai negre abisuri ale depresiei electorale. Lucrurile stau cu atît mai rău, pentru PD-L, cu cît există o vădită ruptură între echipa loialiştilor şi echipa revizioniştilor băses­cieni. Cele două tabere par hotărîte să-şi regleze conturile cu ocazia alegerilor, urmărind să marcheze cît mai multe puncte pe eşecurile celuilalt. De aici, teama care a cuprins echipa de la vîrf a PD-L-ului, impresia pe care o degajă fiind aceea a unei turme trimise la sacrificare.

UDMR, ca şi Partidul Conservator, şi-au găsit formula de succes fără dificultăţi, aceeaşi care le-a asigurat participarea la putere şi pînă acum: şantajul majorităţii de guvernare. Dacă vreţi la guvernare, aveţi nevoie de noi, iar mesajul nu rămîne fără ecou, nici la liberali, nici la PSD şi, probabil, nici la PD-L.

Singurul dintre actualele partide parlamentare care nu a găsit o soluţie pentru a ieşi din ceaţă este Partidul Româ­nia Mare. În afară de auto-victimizare, pe baza acuzaţiilor de furt electoral, strategie care nu mai are niciun efect pozitiv, măsurabil în voturi, PRM este în cronică lipsă de credibilitate. O componentă a votului pe care conducerea partidului nu pare să o evalueze corect, convinsă că "justeţea mesajului" şi "vizibilitatea", ba chiar "simpatia" de care se bucură liderii la nivelul opiniei publice, asigură automat credibilitate politică. Elucubraţiile legislative, de ultimă oră, ale unor figuri proeminente ale PRM, care l-au scos din răbdări şi pe C.V. Tudor, nu fac decît să adîncească o criză ce trenează încă de la trecutele alegeri parlamentare.

Sub imperiul confuziei şi al pulsiunilor umorale, politica partidelor noastre parlamentare, oricît de greşită ar fi, va beneficia de un enorm avantaj: cel al inerţiei. În realitate, sistemul de vot introdus, semi-uninominal, cu meniţierea raportului direct între ponderea voturilor în total şi ponderea de reprezentare parlamentară a partidelor, nu va modifica nimic esenţial pe scena politică românească, indiferent cine îşi va pune coroniţa de învingător pe cap. Acesta este sentimentul cu care alegătorii vor merge la vot, slăbind şi mai mult impactul democratic al manifestării opţiunii electorale.