Conţinutul fără forme

Problema societăţii româneşti, mereu în deficit de modernizare, mereu în urma vremurilor noi, a fost turnată de Maiorescu în bronzul unei sintagme: "forme fără fond". În ciuda schimbărilor dramatice petrecute în ultimul secol şi jumătate în lumea din care facem parte, nimeni nu a putut să o clintească de pe soclu. Chiar şi analizele de azi asupra atît de originalei şi păguboasei noastre tranziţii se învîrt tot în jurul acestui monument, a cărui forţă de fascinaţie teoretică în loc să scadă cu timpul, pare să crească. Puterea ei de explicare şi mai ales de previziune a realităţilor sociale este, însă, din ce în ce mai redusă. Deficitul teoretic, din ce în ce mai mare. Confuzia cuprinde şi electoratul şi partidele politice şi lumea analizelor intelectuale.

Dar, dacă am interpreta lucrurile din perspectiva răsturnată? Dacă am încerca să înţelegem problemele societăţii noastre mai degrabă ca expresie a unor conţinuturi care nu-şi găsesc forma, decît invers?

La nici un an şi jumătate de la răsturnarea regimului dictatorial comunist, România s-a dotat cu o nouă Constituţie, cu un regim politic şi instituţional de tip democratic, chiar dacă imperfect şi disfuncţional încă din proiect. Aceasta a fost, totuşi, viza pe baza căreia România a fost reintegrată în cursa pentru Europa.

Puţină atenţie a fost însă acordată conţinutului, realităţilor, care nu şi-au găsit exprimarea în acea formă de modernizare a societăţii. A ceea ce a rămas pe dinafară!

Regimul noii democraţii româneşti nu a putut integra, în primul rînd, instituţiile fostului regim - oameni, reguli de funcţionare, norme, valori, relaţii şi privilegii. De la structurile şi organismele adiacente fostului partid comunist, pînă la cele ale instrumentelor puterii sale - birocraţie de stat, armată, securitate, miliţie, alte elemente de putere paramilitară. Dizolvarea lor de facto sau de jure, a produs locul viran de care era nevoie pentru a pune temelia noile instituţii ale democraţiei. Cu siguranţă, însă, nu a echivalat cu dispariţia lor în neant. Acest conţinut a continuat să existe şi să-şi caute forme de manifestare. El a exercitat, de la început, o presiune considerabilă asupra formării partidelor şi a structurilor politice ale României post-decembriste. Fie prin incercarea de a se relegitima în cadrul unor dintre ele, fie prin infiltrarea altora, fie folosind noile reguli şi instrumente ale democraţiei pentru a-şi clama "dreptul la existenţă". Dacă Occidentul are partide extremiste, de dreapta şi de stînga, de ce n-ar putea exista ele şi în România? Dacă Occidentul are partide socialiste sau comuniste, de ce ar fi ele mai puţin legitime în România? Dacă, în mai toate societăţile post-comuniste, noile instituţii ale puterii au preluat "aparatul tehnic" al celor vechi, de ce acest lucru ar fi mai puţin legitim în România? Toate aceste întrebări, ca şi altele formulate în aceeaşi cheie, nu sunt altceva decît indicatorii unui anume conţinut social-mental persistent care îşi clamează formele. Dacă nu a găsit altele, atunci a încercat să se exprime în structurile nou create, deformîndu-le, inevitabil! Aşa se face că în loc de un partid social-democrat modern, FSN-PDSR-PSD-ul continuă să existe mai degrabă ca un conglomerat de facţiuni, grupuri de influenţă şi structuri de putere para-politice aflate într-un precar echilibru, rezultat mai degrabă din concurenţă şi confruntare, decît din cooperare, al cărui fundament de coerenţă este, pe de o parte, beneficiul gras al privilegiilor puterii, exploatate adesea la limita şi dincolo de limita legii, iar pe de altă parte votul inerţial al acelei treimi a populaţiei care continuă să creadă, de bună credinţă, sau de nevoie, că "salvarea vine de la cei de sus", că lumea lor, chiar dacă este departe de a fi perfectă, este totuşi un rău necesar, că "statul a dat, statul a luat" este o propoziţie la fel de legitimă ca şi cea biblică pe care o parazitează, că "ei se fac că ne plătesc/ne asigură protecţie socială, noi ne facem că muncim" este o soluţie valabilă acum ca şi în "timpurile de aur" ale comunismului de tip ceauşist.

Tot aşa se explică de ce, în loc să se mişte în direcţiile politicii europene, "partidele istorice" au reînviat un conţinut ideologic care nu le-a slujit nici în opoziţie, nici la guvernare, falimentîndu-le sau ţinîndu-le la limita supravieţuirii, ori le-a obligat la "compromisuri istorice" cum este actuala alianţă PNL-PD, ori cum a fost cea din cadrul coaliţiei de guvernare PNŢ-PNL-PD.

Dincolo de instituţiile puterii, al doilea mare domeniu al schimbării a fost cel economic şi juridico-administrativ. Din Decembrie 1989 şi pînă azi, în România plouă cu legi, reglementări, decrete şi alte norme cu valoare de lege, cu schimbări, ajustări şi reajustări ale administraţiei. De la forma, structura şi componenţa guvernului, pînă la textul Constituţiei însuşi, revizuită, a la Caragiale, totul se schimbă, se reface. Problema este că în ciuda uriaşului efort de schimbare, real, indus mai ales de procesul negocierii pentru integrarea în Uniunea Europeană şi NATO, ceea ce rămîne pe afară, conţinutul care nu are acoperire în noile forme, produce consecinţe încă şi mai importante decît nou instalatele forme, cu conţinutul lor cu tot. Economia socialistă, susţinută şi protejată de stat, este o realitate a tranziţiei care, deocamdată, produce efecte mai mari în structura alocării resurselor economice şi financiare ale societăţii româneşti decît, să spunem, piaţa financiară, Rasdaq, bursele de mărfuri şi toate celelalte instrumente ale economiei de piaţă care funcţionează deja! Conţinutul neexprimat şi neexprimabil în structurile economiei de piaţă este deocamdată mai puternic decît cel exprimat de noile forme şi instituţii economice.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci, despărţirea de Maiorescu este o necesitate!