Creditele guvernamentale în euro doar amână o austeritate inevitabilă şi o fac mai dureroasă

Guvernul a împrumutat o sumă record de pe pieţele internaţionale, de 3,3 miliarde de euro, în încercarea de a-şi ţine promisiunea că nu va exista austeritate.

În basme este suficient să-ţi doreşti ceva pentru a se împlini, eventual după ce baţi de trei ori tocurile pantofilor de rubin, însă problema veniturilor şi cheltuielilor guvernamentale nu poate fi rezolvată astfel.

Totdeauna cineva trebuie să asigure venituri pentru acoperirea costurilor, indiferent cum se încearcă "ascunderea" adevăraţilor "beneficiari".

Iar una dintre cele mai riscante căi de acoperire a deficitului bugetar o reprezintă împrumuturile în valută.

Un comunicat de presă al Ministerului de Finanţe (MFP) din ianuarie 2020 sublinia că împrumutul de 3 miliarde de euro obţinut atunci a avut cele mai reduse costuri. Din păcate, nu a fost amintit deloc riscul valutar, tot mai mare în cazul monedei naţionale, care poate anula orice beneficiu al dobânzilor mai scăzute pentru creditul în euro.

Ştirile din presa financiară arată că dobânzile pentru împrumutul de 3,3 miliarde, au fost mai mari decât cele din ianuarie 2020. Mai mult, cele două emisiuni de obligaţiuni, prin care s-au atras 1,3 miliarde, respectiv 2 miliarde, au maturităţi mai reduse, de 5 şi 10 ani, faţă de emisiunile anterioare.

De ce a crescut riscul valutar? Deoarece moneda naţională se află sub presiuni de depreciere foarte mari, pe fondul creşterii puternice a dezechilibrelor macroeconomice, în special a deficitului bugetar şi a celui de cont curent.

Institute of International Finance (IIF) a avertizat de curând că finanţarea deficitelor externe pentru economiile emergente va fi tot mai dificilă în perioada următoare, iar una dintre consecinţe nu poate fi decât o creştere explozivă a presiunilor pentru deprecierea monedelor naţionale.

În aceste condiţii, divergenţa dintre dinamica Produsului Intern Brut şi a datoriei publice a crescut în ultimii ani, pe fondul menţinerii unor deficite bugetare iresponsabile, în ciuda creşterii economice puternice (vezi graficul).

Ultimele date de la Ministerul de Finanţe (MFP) arată o datorie publică de 478,84 miliarde de lei în martie 2020, după o creştere cu aproape 30 de miliarde faţă de sfârşitul anului trecut. Datoria publică, definită conform metodologiei naţionale, care include garanţiile emise de autorităţile locale şi centrale, a crescut cu circa 48 de miliarde în întreg anul 2019. În aceste condiţii, raportul dintre datorie şi PIB a urcat până la 44,2%, de la 42,4% în 2019.

Nimic din toate acestea nu l-a oprit pe ministrul de finanţe Florin Cîţu să declare că nu se va ajunge la tăieri de salarii şi pensii şi nici nu va fi vorba de austeritate în sectorul bugetar.

Atunci se va trece la "diluarea" lor prin inflaţie? Altfel cum poate fi evitată austeritatea, în condiţiile în care nu se cunoaşte dimensiunea dezastrului lăsat de pandemia de coronavirus la nivelul sectorului privat? Cine va asigura veniturile bugetare pentru plata salariilor din sectorul public sau pentru investiţii?

Austeritatea este definită în DEX drept "sobrietate, severitate, asprime, rigiditate (în principii, în purtare sau în viaţă)", iar când este vorba despre caracterizarea unor oameni are şi sensul de "cumpătare".

Oricât ar încerca autorităţile politice, nu doar de la noi, să creeze o imagine "roz" pentru electorat, realitatea economică nu poate fi indusă în eroare.

Anumite efecte şi măsuri dureroase pot fi doar amânate pentru un timp, dar amânarea este însoţită, de obicei, de aplicarea unor măsuri şi mai dureroase. Din păcate, aceasta este natura dezechilibrelor economice.

În contextul politicilor economice, austeritatea este definită drept "politica de reducere a deficitelor bugetare şi stabilizare a datoriei publice prin intermediul reducerii cheltuielilor, creşterii taxelor sau aplicarea lor simultană", după cum scriu Alberto Alesina, Carlo Favero şi Francesco Giavazzi în cartea "Austeritatea: când funcţionează şi când nu funcţionează".

Concluzia lor este că "politicile de reducere a deficitelor care se bazează pe reducerea cheltuielilor sunt mult mai puţin costisitoare din punct de vedere al reducerii producţiei pe termen scurt decât cele bazate pe creşterea taxelor", iar în unele cazuri s-a observat chiar o expansiune economică.

Dacă austeritatea nu este o opţiune, atunci este suficientă o creştere accelerată şi persistentă a inflaţiei pentru a "dilua" şi reduce povara datoriei publice?

Se pare că nu, după cum arată Paul Donovan, economist-şef la UBS Global Wealth Management, într-o analiză recentă preluată de Zerohedge.

Donovan subliniază că raportul dintre datorie şi PIB scade foarte rar în perioadele cu inflaţie ridicată, iar din anii "70 reducerile au avut loc în perioadele cu inflaţie scăzută.

Datoria raportată la PIB nu scade în perioadele cu inflaţie ridicată, deoarece cheltuielile guvernamentale cresc odată cu inflaţia, adică vor creşte şi deficitele.

Principala piedică în calea reducerii poverii datoriei publice prin inflaţie o reprezintă, însă, piaţa obligaţiunilor guvernamentale, unde investitorii nu vor cere doar o dobândă care să acopere inflaţia, ci şi o componentă care să reflecte incertitudinea cu privire la evoluţia preţurilor.

Acesta este şi motivul pentru care guvernul încearcă să înlocuiască împrumuturile în lei cu cele în valută, în condiţiile în care tiparniţa Băncii Naţionale pare să nu fie suficientă pentru reducerea costurilor de finanţare.

După cum au evoluat randamentele de plasare pentru ultimele două emisiuni de obligaţiuni în valută, precum şi randamentele obligaţiunilor tranzacţionate deja pe pieţele internaţionale, nici varianta împrumuturilor în valută nu va mai disponibilă pentru mult timp.

Oricum recentele împrumuturi în valută pentru finanţarea deficitului bugetar vor avea o "contribuţie" importantă la intrarea ţării noastre în "zodia austerităţii" pentru mult timp.

Aceasta va începe, probabil, după viitoarele alegeri generale, indiferent cine va ajunge la guvernare, şi va avea natura austerităţii care asigură subdezvoltarea pe termen lung, pentru că altceva nu ştiu şi nici nu doresc să aplice autorităţile statului român.