Cursa de şoareci

Gongul va bate odată cu anunţul oficial al Biroului Electoral Central care, cel mai probabil luni pe la nămiezi, va anunţa rezultatele finale ale votului pentru locurile rezervate României în Parlamentul Uniunii Europene. În varianta radiofonică, din 1947, piesa care ţine loc de semnătură în eternitate pentru Agatha Cristie, se numea "Trei şoareci orbi". Exact aceeaşi piesă (mă rog, una foarte asemănătoare!) se va juca şi la Bucureşti, dar nu pe scena vreunui teatru, ci pe cea politică. Din motive niciodată mărturisite, dar relativ uşor de descifrat, partidele noastre politice s-au vîrît cu capul înainte în capcană, fără să se gîndească prea mult. Care capcană? Cea creată de iluzia că alegerile pentru europarlamentare au relevanţă, constituie fundamentul politic şi electoral pentru viitoarele aliniamente ale bătăliei prezidenţialelor, din toamnă şi, chiar mai departe, pentru viitoarele alegeri parlamentare din 2016! Motivul principal al acestei false construcţii este unul singur: în România, bazele electorale ale încropelilor instituţionale numite preţios "partide" sunt mai volatile decît eterul şi mai mişcătoare decît nisipurile mişcătoare; amploarea manipulării voturilor (nu mă refer la aspectul mediatic!) rămîne o necunoscută importantă, dacă nu chiar decisivă pentru rezultatul final al oricăror alegeri; iar structurile situaţionale şi motivaţionale care precipită în cele din urmă votul cetăţenilor în urne, cel care decide cum se împarte marele tort al reprezentării parlamentare între nesăţioşii noştri competitori politici, sunt pur şi simplu inventate de o mînă de manipulatori ai pieţelor pe care se vînd, la preţuri de speculă, aşa-zisele sondaje de opinie sau electorale, respectiv "serviciile" de consultanţă electorală ale unor rechini eşuaţi cam o dată la patru ani între malurile betonate ale stătutei noastre Dîmboviţe. Nimeni şi mai ales politicienii nu ştiu, mai rău, nu au cum să ştie, care este cota lor de piaţă electorală, pentru că, în realitate, o asemenea piaţă este împiedicată sistematic să se înfiripe, necum să funcţioneze ca mecanism fundamental al unei democraţii bazate pe libertatea informată de alegere a cetăţenilor. În consecinţă, atît pentru a stabili poziţionările între ei, cît şi relativa lor "greutate specifică" în cîmpul gravitaţional al preferinţelor alegătorilor din România, politicienii se agaţă ca înecaţii de orice băţ, lemn, colac de salvare etc. care le-ar ieşi în cale. Orice "instrument" care asigură măcar sugestia (autosugestia) că poate indica orientarea navei lor politice, în spaţiul celor patru puncte cardinale, este utilizat, ca şi cînd ar fi o veritabilă busolă! În virtutea acestei puternic "virusate" logici politico-electorale, rezultatele alegerilor de duminică ar trebui să determine mişcări semnificative pe scena politică. Principalii competitori ai alegerilor de duminică contează, adică au pariat, pe acelaşi scenariu: inerţia! PSD speră că această inerţie îl va ţine la cota "+40"; PNL-ul visează la "20", dar s-ar mulţumi cu orice procent peste PDL; PDL-ul, în oglindă, s-ar mulţumi cu orice procent peste PNL, dar nici nu s-ar considera pierzător dacă bara finală s-ar opri mai aproape de "20", decît de "15". Singurul actor "anti-sistem", obligat prin natura lucrurilor să mizeze pe mutarea voturilor de la alţii spre listele sale este Mişcarea Populară pentru care trecerea pragului de reprezentare ar însemna o victorie de orgoliu şi primul certificat capabil să-i ateste, credibil, existenţa! Indiferent dacă va trece sau nu pragul, în piesa care urmează rolurile principale vor fi jucate tot de cei trei şoricei, orbi. Tema piesei va fi "fabricarea" lui Godot, întruparea altei mari iluzii: "candidatul unic al dreptei"!!! De ce ar performa mai bine partea dreaptă a eşicherului nostru politic cu un singur candidat, din start, este un mister pe care nimeni nu se oboseşte să-l dezlege!! În realitate, teoria spune că dreapta ar putea să iasă mult mai bine cu mai mulţi candidaţi, în primul tur, cu două condiţii: fiecare dintre ei să performeze la maximum de potenţial şi fiecare să ţintească arii precise şi distincte de electorat (aria de suprapuneri să fie cît mai subţire, dacă se poate nulă!). Avantajul ar fi acela că selecţia pentru finală are autentificarea actului electoral, iar, dacă zestrea totală a candidaţilor dreptei este semnificativ peste cea a PSD-ului, atunci mobilizarea pentru votul decisiv va fi obţinută "natural", iar acul balanţei finale a votului se înclină, dintr-o dată, spre candidatul de dreapta, ajuns în finală!!! În sfîrşit, scenariul inerţial ar avea drept consecinţă întărirea actualelor echipe de conducere de la vîrful partidelor competitoare; vorba clasicilor "Don't change horses in mid stream" (celebrul Ad-electoral al candidatului prezidenţial din filmul politic şcoală "Wag the Dog"!).

Se pare, însă, că lumea politicii noastre, măcar o parte a ei, se gîndeşte şi la alte scenarii decît cele de tip inerţial, mai precis la categoria "scenarii de avarie"!!! Scenariul de avarie al PNL-ului pare să fie "rocada la vîrf", cu apariţia lui Iohanis în postură de lider ce repune PNL-ul pe harta competitorilor politici capabili să înfrunte cu şanse reale PSD-ul, atît în ecuaţia prezidenţialelor din toamnă, cît mai ales, în cea a parlamentarelor din 2016. Pentru PSD, scenariul de avarie înseamnă un scor electoral mai aproape de cota "35", decît de "40", ceea ce va reaprinde disputele din culise, cotloane şi subsoluri, privind candidatul ideal pentru prezidenţiale al acestui partid; cel mai probabil, în această formulă, altcineva decît atît de mult pre-anunţatul V. Ponta. În varianta scenariului de avarie, PDL-ul va avea de ales între formula, niciodată simplă, a unei schimbări la vîrf şi varianta deloc comodă a "predării partidului", adică aşezarea sa în rolul de "vagon de marfă" ataşat la locomotiva electorală a altora, mai precis a cui promite mai mult - fie PNL, fie chiar Mişcarea Populară, dacă trece pîrleazul. Scenariile de avarie sunt, în mai mare măsură, capabile să genereze "candidatul unic" al dreptei, ceea ce nu înseamnă, cîtuşi de puţin, că aceasta este şi soluţia cea mai bună!

Asemănarea situaţiei de pe scena politică a României cu scenariul Agathei Cristie ţine nu doar de gradul ridicat de "orbire" al principalilor "şoricei" ai scenei noastre politice, ci şi de elementul definitoriu al jocului dintre aparenţe şi realitate: acolo, ca şi aici, nimeni nu este cine spune că este la începtul piesei!!!