Degringolada lumii diplomatice

Reacţiile autentice din lumea politicii europene la derularea evenimentelor de la Bucureşti, culminînd cu suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, atîtea cîte au existat, arată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, condiţia jalnică la care a fost adusă una dintre cele mai prestigioase activităţi profesionale şi de stat: diplomaţia.

Foarte bine!, parcursul politic al suspendării este departe de a fi curat ca lacrima! Cînd a mai fost vreodată politica un parcurs curat, mai ales la Bucureşti? Niciodată! Nu este o scuză, ci o constatare de domeniul evidenţei.

Foarte bine!, nişte cetăţeni mai mult sau mai puţin oneşti, indignaţi de ceea ce lor li se par a fi încălcări inacceptabile ale normelor de func­ţionare instituţională într-o democraţie, scriu şi dau de veste peste tot pe unde apucă, pe la marile case ale Europei, c-a-nnebunit Bălaia la Bucureşti!

Foarte bine!, nişte oameni politici cărora le fug de sub picioare preşurile şi mai ales covoarele de privilegii ale puterii folosesc reţelele agenţilor de influenţă, plătiţi din banii statului (doar n-o să-i plătească din banii lor!) pentru a face zarvă şi a înspăi­mînta nu atît Europa, cît pe nedusul la biserică şi mai mereu turmentatul cetăţean al României că, vezi Doamne, dacă pleacă ei din palatele puterii se surpă lumea!

Foarte bine!, un lăudabil spirit de solidaritate al familiilor politice europene îndeamnă nişte proeminenţi euro-parlamentari să dea drumul pe gură la tot felul de propoziţii catastrofic-ameninţătoare privind "lovitura de stat" din România. Nu e foarte bine, dar pînă la un punct, încă este de înţeles!

De neacceptat, însă, este reacţia unor oameni care nu mai vorbesc în plan european nici în nume personal, nici al unor simpatii politice, ci al guvernelor unor ţări de talia Germaniei, ori al unor mega-euro-instituţii, cum este Consiliul European.

Germania este un caz special, tocmai pentru că legendara soliditate germană ne îndeamnă să credem, chiar şi astăzi, nu fără serioase motive, că acesta este unul dintre ultimele tărîmuri unde "cuvîntul îl defineşte pe om" (ein Mann ein Wort!); unde reacţiile instituţiilor statului sunt controlate nu doar de interesele şi calculele electorale ale politicienilor aflaţi la putere, cît mai ales de solide expertize profesionale; unde politica şi guvernarea sunt însoţite de răs­punderi şi deconturi, precise şi implacabile; unde improvizaţia este folosită doar în forma ei de aur - creativitate constructiv-productivă! Desigur, povestea convorbirii telefonice dintre Cancelarul Merkel şi, la acea oră, deja quasi-suspendatul din func­ţie Preşedinte al României, poate fi redusă la anecdoticul bancului cu Gagarin: "Nu era vorba de o dacha, ci de un ceas şi nu i s-a dat, i s-a luat!". Soluţia aceasta, însă, prea puţin mulţumitoare! Adevărul este, indiferent cine a sunat pe cine, că un om de stat cu greutatea politică a lui Merkel a exprimat un punct de vedere care nu ţine cont nici de dinamica, nici de fondul realităţilor de la Bucureşti, dar care în schimb joacă în cărţile unuia dintre competitorii de pe scena politicii de la Bucureşti. De unde, se naşte moromeţiana întrebare: pe ce s-a bazat? Răspunsul nu poate fi decît unul singur: pe resursele diplomatice aflate la dispoziţie. Desigur, nu pe cele ale României! Nu cred că ambasadorul Comănescu a fost primul care să-i fi făcut doamnei Merkel inteligibil filmul evenimentelor de la Bucureşti! Iar motivul nu ţine nici de calităţile, nici de expertiza profesională a ambasadorul nostru, mult peste media actuală a personalului nostru diplomatic, ci de anchiloza mecanismului instituţional al politicii noastre externe. Dacă nu noi, atunci cine? Diplomaţia germană, desigur!, concept în care trebuie inclus şi input-ul serviciilor de informaţii care acoperă evenimentele internaţionale. Este aproape imposibil ca un diplomat cu expertiza şi experienţa lui Andreas von Mettenheim să fi produs informările care să-i prilejuiască doamnei Merkel îngrijorarea pentru soarta democraţiei de la Bucureşti. La cîte a văzut domnul Mettenheim, doar la Moscova, este imposibil să se fi lăsat păcălit atît de uşor, astfel încît să ia "nuanţele", meandrele şi "originalităţile" politicii noastre drept pericole ale dictaturii! Atunci, unde-i buba?

În relaţia dintre politică şi diplomaţie! Politica, nu doar în România, ci aproape în toate marile capitale europene, şi-a subordonat diplomaţia şi a modelat-o după chipul şi asemănarea ei: locală, cu orizont de perspectivă cel mult egal cu un mandat electoral, reactivă în loc de prospectivă, tot mai slab profesionalizată, tot mai mult subordonată obiectivelor şi priorităţilor serviciilor de informaţii, un teritoriu dulce de "exil" al politicienilor de toate culorile şi calibrele, cu merite de partid şi nimic mai mult, ori care s-au aflat în relaţii speciale cu cîştigătorii alegerilor din ţara de origine! Cine vrea să vadă cu ochii proprii fenomenul, nu are decît să facă analiza expertizei şi a activităţii ambasadorilor Statelor Unite la Bucureşti, să zicem, de la D. B. Funderburk, la M. Gittenstein.