EDITORIAL Final amânat

Alegerile europene remodelea­ză scena politică. Fără să influenţeze direct susţinerea guvernului, alegerile pentru Parlamentul European vor contribui la ajustarea politicii româneşti. Forţa, fie şi relativă dar confirmată prin vot a unor partide va fi probată, nu doar evaluată în funcţie de sondajele de opinie.

Tărăgănarea alegerilor europene nu este decât o tactică de recuperare a capitalului electoral pierdut. Pornită pe calea fără întoarcere a procedurii de sus­pendare opoziţia se vede prinsă în propria-i capcană. Amânarea alegerilor este o variantă de ieşire din impas. PSD, PRM şi PC nu au cum să o ocolească. Temporizarea rămâne singura soluţie a opoziţiei. Fără o majoritate parlamentară clară, opoziţia îşi exercită nestingherită potenţialul de şantaj. Cu un guvern de facto minoritar, opoziţia, deşi aflată în criză de viziune, îşi impune priorităţile. Glisând dins­pre problematica integrării, fără impact electoral, spre tema crizei instituţionale interne PSD speră că va recupera electorii tradiţionali. Socialiştii români îşi asumă însă o strategie de supravieţuire. Probabilitatea refacerii electoratului este limitată de circumstanţe. Câtă vreme revocarea preşedintelui nu depăşeşte stadiul unei ipoteze de lucru, argumentele privind încălcările grave ale Constituţiei sunt slabe, iar presiunile asupra şefului statului riscă să adâncească conflictul instituţional, pentru PSD amânarea alegerilor este un colac de salvare.

Deşi alegerile europene ar putea marca sfârşitul unei etape de incertitudine, partidele nu sunt pregătite pentru aceasta. Astfel, suspansul se prelungeşte. Dar, dacă a amâna este omenesc, deşi nu întotdeauna foarte ortodox, a persevera în amânare devine diabolic. Iar PSD perseverea­ză. Prins în jocul dintre opoziţie şi preşedinte primul ministru nu reuşeşte, totuşi, să fie arbitru. Amânarea alegerilor rămâne, până la proba contrarie, o cedare în faţa opoziţiei. Câtă vreme Traian Băsescu a anunţat că renunţă pentru moment la referendumul pentru introducerea scrutinului uninominal subtilitatea manevrei liberale de apărare în raport cu un preşedinte-jucător este greu de sesizat de public. Şi dacă articolul 27 al Legii 90 din 2001 privind organizarea Guvernului prevede fără echivoc că dacă în şedinţa de Guvern nu se realizează consensul, atunci hotărăşte primul-ministru, soluţia amânării fără consensul forţelor politice care sprijină guvernul comportă ris­curi. Nici PD, nici UDMR nu agreează formula propusă de liberali. Riscul imploziei guvernului, în orice caz a "majorităţii" de faţadă este mare. Retragerea democraţilor va consfinţi dispariţia Alianţei. Liberalii au toate şansele să îşi vadă libertatea de mişcare limitată la maximum. În situaţia unui guvern captiv, PNL va fi expus celei mai mari presi­uni. Cu o organizaţie slăbită de conflictele interne supravieţuirea guvernului într-o formulă minoritară va comporta costuri politice mari.

Oricum, chiar dacă amânat, finalul nu va putea fi şi evitat. Confruntarea electorală va avea loc. Încercarea de a concentra calendarul electoral astfel încât alegerile să se desfăşoare începând cu decembrie 2007 cu o cadenţă bianuală până la scrutinul prezidenţial din decembrie 2009 are logica sa. Cele cinci scrutinuri (european în octombrie 2007, local în iunie 2008, parlamentar în noiembrie 2008, din nou european în iunie 2009 şi prezidenţial în decembrie 2009) vor influenţa comportamentul electoral şi vor relativiza influenţa personalităţilor politice. Totul se va petrece însă pe un fundal instituţional neclar. Scrutinul uninominal, dacă va fi adoptat, va transforma la rândul său scena politică. Acumularea tensiunilor instituţionale şi politice va marca toate confruntările electorale, dar în final, în 2010, România ar putea ieşi întărită.