Europa - între populism şi democraţie

Într-o societate în care cultura scrisă a cedat locul uneia televizate, în egală măsură orală şi vizuală, istoria rămâne o relicvă a trecutului. Din când în când, cinematografia hollywoodiană se opreşte asupra vreunui eveniment sau epoci demult apuse şi atunci aceasta revine pentru o stagiune. Dar nu adevărul istoric - şi acesta relativ, contează, ci recuzita tehnică, sunetul şi notorietatea actorilor. Aşa că din istorie nu se mai învaţă nimic. Sub impactul televiziunii, Europa şi-a pierdut simţul istoric. Demonii trecutului au revenit, dar nu mai sunt martori care să-i recunoască. Segmentată pe paliere culturale şi sociale care nu se mai relaţionea­ză, având de multe ori referinţe opuse, societatea europeană, vestică sau estică, comunică doar prin televiziune. Aceasta se transformă în principala (re)sursă a realităţii. Şi astfel, rolul şi responsabilitatea televiziunii depăşeşte orizontul capitalist în care e plasată. În acest context, jocul cu democraţia e periculos, poate chiar mortal. Căci democraţia nu e doar un mecanism instituţional, ci o stare de spirit, şi mai ales un standard al moravurilor. Evident, se poate face comerţ cu orice, inclusiv cu moravurile, dar preţul e plătit de noi toţi. Şi deja el se anunţă costisitor.

Populismele sunt la mare modă, iar televiziunile, a căror memorie rareori depăşeşte săptămâna trecută, asistă neputincioase, uneori vesele, la transformarea unei lumi. După mai bine de o jumătate de secol, populismele reînvie peste tot în Europa. Decenii la rând, Jean Marie le Pen a fost ţinut în carantină, pentru ca în 2007, cu o seninătate dublată de cinism, Nicolas Sarkozy să îi preia mesajul. Şi dacă "Parisul merita o liturghie", de ce să ne mirăm că situaţia se repetă în Belgia, unde alegerile de duminică l-au transformat pe liderul creştin-democraţilor flamanzi, Yves Leterme, în primul om al ţării. Ori acesta reia fără nicio inhibiţie cele mai xenofobe şi antivalone formule pe care fas­cismul flamand interbelic le produsese. Şi dacă acolo, în inima Europei, se poate întâmpla astfel, ce va fi în rest? Când Georg Haider devenea, la începutul anilor 2000, un actor politic important în Aus­tria, Europa încă mai reacţiona. Acum tace. Aşa că liderul austriac de extracţie neo- nazis­tă nu a pierdut momentul şi l-a felicitat pe Nicolas Sarkozy pentru alegerea sa ca pe un frate întru valori.

Acesta este contextul în care gemenii Kaczynski sunt acceptaţi ca europeni, deşi par mai degrabă fantome ale celui mai întunecat ev mediu, rătăcite prin epoca noastră. Şi astfel victoria GREB (Cetăţeni pentru dezvoltarea europeană a Bulgariei) la alegerile europene din 20 mai ajunge să fie sărbătorită ca o reuşită a occidentalizării, uitându-se că noua vedetă a politicii sofiote, Boiko Borissov, primar al capitalei bulgare, a fost şi gardă de corp a lui Todor Jivkov şi body­guard (timpurile se schimbaseră) al lui Simion al II-lea. Confuzia întreţinută de mediile electronice între populism şi democraţie a adus Europa în impasul în care se află acum. Liderii populişti nu pierd ocazia şi profită de situaţie.

Ca şi democraţia, şi populis­mul e participativ. Doar că în democraţie participarea presupune un efort în acelaşi timp individual şi colectiv pentru a ridica standardul social, economic şi politic. În schimb pentru populism participarea nu are vreo dimensiune pedagogică. Participarea populistă nivelează totul la cel mai de jos standard cu putinţă. Iar televiziunea face efortul ca acesta să fie atins de cât mai mulţi, în cât mai scurt timp. Aşa că obiectivul nu mai este o societate fondată pe principii înalte (libertate, egalitate, justiţie sau dreptate socială), ci satis­facerea celui mai de jos nivel al orizontului de aşteptare. Participarea democratică urcă, pe când cea populistă coboară. Şi tot coborând, Europa poate pierde orice contact cu democraţia.