Fals tratat de austeritate

Termenul defineşte o atitudine. Una care îmbrăţişează rigoarea, reducerea la esenţial şi, în consecinţă, renunţarea la orice ornamente, "floricele", artificii.

Austeritatea este nu doar o marcă a cumpătării, ci şi una a eleganţei prin simplitate şi esenţializare. Austeritatea este, în cele mai multe cazuri, o condiţie a eficienţei, atît în domeniul economic, ştiinţific, al creaţiei artistice, ori al funcţionării instituţiilor administrării/guvernării.

În sfîrşit, austeritatea este poarta care deschide drumul spiritualităţii, lucru confirmat de toate marile religii şi spaţii spirituale. Toate aceste elemente ale definiţiei austerităţii ar trebui să ne dea speranţă.

Dacă România şi, mai ales, cei care se află la butoanele de comandă ale conducerii treburilor publice s-au convertit la "religia austerităţii" avem toate motivele să sperăm că ne aflăm pe calea cea bună.

Ce ne spune, însă, realitatea politică din România?

Programul cu care Guvernul pretinde că ar soluţiona criza (sau crizele) din România, din păcate, nu are aproape nimic de a face cu esenţializarea, rigoarea, eficienţa, eleganţa şi cu atît mai puţin cu spiritualitatea.

Dovada cea mai concludentă este ceea ce ne spune chiar guvernarea, prin glasul autorizat al premierului, confruntat cu testul maxim de rezistenţă politică, respectiv asumarea răspunderii şi moţiunea de cenzură.

Spre marea noastră uluială, a celor care încă mai credem în buna credinţă a celor care guvernează, premierul ne-a făcut o mărturisire epocală: minciuna este politică de stat în România.

Abia acum, cu spatele la zid, confruntat cu severitatea crizei, Primul Ministru şi-a pus întrebarea dacă mai este cazul să continue acest gen de politică, sau să ne spună adevărul!!! Cred că ziua ar trebui marcată în calendarul politicii româneşti, căci este una cu totul specială: cea în care cinismul şi prostia s-au luat de mînă în văzul lumii, definind esenţa guvernării în ţara lui Caragiale.

Lansarea măsurilor concrete ale aşa-zisului program de austeritate a fost însoţită de un discurs care compară situaţia guvernului cu cea a doctorului chirurg de campanie. Nu are încotro, nu are mijloce, nu are timp: trebuie să amputeze piciorul cangrenat al pacientului pentru a-i salva viaţa.

Dacă aşa stau lucrurile sau nu, este obligaţia noastră, a "pacienţilor", să analizăm şi să clarificăm.

Fără nicio nuanţă sau excepţie toate aşa-zisele măsuri de austeritate se reduc la tăierea veniturilor salariale şi a pensiilor. Aici este obligatorie o remarcă. Uşurinţa cu care cele două "surse miraculoase" ale economiilor bugetare sunt puse în aceeaşi "găleată" este nu doar o eroare politică, ci şi juridică. Veniturile salariale sunt rezultatul unui contract între angajator şi angajat, pentru o activitate viitoare. Aici, voinţa contractanţilor şi negocierea sunt singurele care decid obligaţiile şi beneficiile părţilor. Pensia nu este, juridic vorbind, tot una cu o plată salarială.

Deşi se stabileşte tot pe baza unui contract, acesta este unul dintre deţinătorul de drept al unor resurse şi un administrator, căruia i-au fost încredinţate temporar resurse financiare, pentru bună gestiune, sporirea lor.

Pensia este, pentru beneficiar, un drept garantat, iar din punct de vedere al statului, o obligaţie asumată legal, de la care nu poate deroba.

Motivul este simplu, statul a prelevat de la cetăţean, pe toată durata vieţii active, venituri pe care acum trebuie să i le restituie sub forma pensiei. Dacă acum statul declară, senin, că este falit, că nu mai are acele bunuri/fonduri care i-au fost încredinţate, pentru că le-a aruncat pe fereastră, asta nu înseamnă că este exonerat de obligaţia de plată.

Pe scurt, orice proces împotriva statului pe tema amputării pensiei, trebuie să dea cîştig de cauză petentului, chiar şi în România!! Aici, teoria cu amputarea piciorului nu mai este valabilă, nici cît negru sub unghie.

Dacă statul vrea să-şi reducă cheltuielile, nu are decît să o facă, de unde vrea, dar nu din fondul de pensii, pentru simplul motiv că banii aceia nu sunt ai statului, ci ai cetăţenilor, de la prima şi pînă la ultima rată de contribuţie la fondul de pensii.

În sfîrşit, chiar şi în domeniul salariilor, tăierea acestora, fie şi temporară, va avea atît de multe efecte economice şi sociale care vor contribui la sporirea crizei, încît cu greu mai pot fi considerate "o soluţie".

Scăderea bazei de impozitare, imput negativ pe volumul de activităţi comerciale şi tranzacţii, reducerea importantă a puterii de plată a populaţiei, de achitare a obligaţiilor şi datoriilor acumulate către bănci ori alte instituţii sau persoane, scăderea volumului şi ritmului de economisire, scăderea drastică a condiţiilor şi a şanselor de viaţă pentru marea majoritate a pensionarilor cu venituri sub nivelul minim de supravieţuire, majoritatea "subvenţionaţi" de alţi membri ai familiei, salariaţi, intrarea în comă funcţională a sistemelor, deja, de multă vreme sub-finanţate, în principal sănătate şi învăţămînt, impactul negativ pe calitatea activităţii în administraţie, potenţarea "corupţiei funcţionale", ca să amintesc doar cîteva.

De ce insistă, atunci, Guvernul pe aceste măsuri? Pentru că ele rezolvă o problemă, dar nu pe cea a crizei din România. Rezolvă, pentru cîteva luni, problema resurselor cu care trebuie acoperite, de la o zi la alta şi de la o lună la alta, deficitele structurale produse de proasta guvernare din România. Pînă acum un an, aceşti bani au putut fi împrumutaţi cu oarecare uşurinţă, chiar dacă cu dobînzi tot mai ridicate, fie de pe piaţa internaţională, fie de pe cea internă. Fîntîna aceasta a secat însă brusc şi aproape complet, imediat după încheierea acordului nostru cu FMI; mai clar spus, "apa" creditelor necesare pentru acoperirea deficitelor bugetare a devenit mai scumpă decît aurul!

Concluzia se impune de la sine: programul de austeritate nu are nimic de-a face cu austeritatea autentică şi nici nu rezolvă problemele crizei din România. Mai grav, însă, nu rezolvă, pe fond, nici măcar problema siguranţei accesului la credite. Pentru România, această piaţă va oferi tot mai puţin, tot mai scump şi tot mai restricţionat/condiţionat. Criza guvernării a adus România în faza decisivă: cea care va face diferenţa între un stat viabil sau unul eşuat.