Ieşirea din preistorie

G8 este semnul sub care stă, zilele acestea, politica internaţională. O siglă care nu spune prea mult şi în spatele căreia stă o istorie pe care prea puţini o cunosc. La început, cei opt au fost doar patru: Statele Unite, Marea Britanie, Germania şi Franţa. În debutul anilor "70, economia mondială este puternic perturbată de prăbuşirea convenţiilor de la Bretton Woods. Fluctuaţiile masive de valoare ale monedelor naţionale, care survin, şi impactul acestor variaţii asupra comerţului mondial sînt din plin resimţite. E nevoie de contra-măsuri, puse de comun acord. Cele mai dezvoltate ţări din punct de vedere economic încep să-şi coordoneze, fie şi în liniile cele mai generale, politicile macro-economice. La vremea respectivă, Japonia devenise o mare putere economică. La insistenţa Statelor Unite, ea se alătura grupului iniţial. Europenii contra-atacă, Italia este chemată să refacă balanţa. Prima reuniune oficială, de la Rambouillet, în noiembrie 1975, este aşadar un G6. Un an mai tîrziu, Canada devine membru. Se născuse G7, aşa cum avea să intre în conştiinţa publică. Deja, temele globalizării trecuseră de pe agenda gîndirii prospective şi a dezbaterilor academice, pe cea a afacerilor curente. Reuniunile anuale au loc la nivelul şefilor de stat sau de guvern. Formatul lor nu a fost însă niciodată turnat în protocoale fixe. Agenda nu este formal stabilită. Reuniunea nu ia decizii. Declaraţiile comune de presă sînt singurele urme vizibile. Ar mai fi şi notele luate de secretarii personali ai şefilor de stat, singurii admişi în sala de reuniune pe timpul discuţiilor. Dar, ele intră direct în arhivele necercetabile ale ministerelor de externe. În marginea reuniunii la nivel înalt s-au desfăşurat, uneori, întîlniri ale miniştrilor de finanţe. Semn clar că substanţa ţinea de politicile macro-economice şi financiare. G7 a refuzat nu numai formalizarea instituţională, ci şi lărgirea consultărilor asupra temelor curente de politică internaţională. Mesajul a fost clar, G7 nu este un înlocuitor al ONU, un substitut al politicilor bilaterale, ori al interacţiunii în alte instituţii internaţionale. După căderea "cortinei de fier", URSS şi ulterior Rusia au bătut cu insistenţă la poarta selectului club al celor mai puternici. În cele din urmă, pe etape, Rusia a devenit oficial membră, în 1998, cu ocazia reuniunii de la Birmingham. Se născuse G8! Tot de atunci încep şi demonstraţiile "anti-globalizare" care însoţesc aceste reuniunii. La Genova, în 2001, este instaurată trista tradiţie a violenţelor de stradă, organizate şi conduse cu bună ştiinţă de cei care ar vrea să salveze lumea de globalizare, distrugînd maşini, spărgînd vitrinele magazinelor sau aruncînd cu pietre în liderii celor mai puternice ţări ale lumii. Iar dacă nu pot să ajungă la ei, măcar în poliţiştii puşi să-i păzească! Actualul eveniment din Marea Britanie, organizat la Gleneagle, Scoţia, anunţa un şir semnificativ de particularităţi. Marea Britanie a preluat preşedinţia rotativă a Uniunii Europene, aşadar se află la masa celor opt în dublă calitate. Poziţie cît se poate de incomodă, pentru că Uniunea este răvăşită de eşecul Constituţiei şi lipsa unui consens pentru aprobarea bugetului pentru 2007-2012. Dezbaterea care a urmat a săpat o nouă tranşee în Europa, cea dintre viziunea Marii Britanii, de o parte, şi cea a Franţei-Germaniei, de cealaltă. G8 nu tratează problemele Uniunii Europene, dar "divorţul" intervenit între Londra şi Paris adunase deja nori negri pe cerul Scoţiei. Al doilea buzdugan aruncat dinainte pe masă viza opoziţia acerbă a Statelor Unite faţă de politicile convenite prin Tratatul de la Tokio, privind reducerea poluării şi a emisiei de gaze în atmosferă. Administraţia Bush a denunţat tratatul, înainte chiar de a-l supune ratificării. Europenii din G8, în bloc de data aceasta, consideră inacceptabilă opţiunea americană. Prin recenta ratificare de către Rusia, Statele Unite au fost singularizate. Preşedintele Bush a adoptat, însă, în declaraţiile pre-reuniune, o poziţie inflexibilă: America nu are nevoie de prevederile tratatului! Ea are propriile politici de protejare a mediului şi de cercetare-dezvoltare pentru promovarea tehnologiilor alternative, nepoluante. Confruntarea americano-europeană anunţă deja vremuri de furtună. Ca şi cînd nu ar fi fost suficiente dificultăţi, Tony Blair a introdus pe agendă o temă cel puţin spinoasă: Africa. Ideea unei responsabilităţi, a celor mai dezvoltate state, pentru scoaterea marelui continent din starea de semi-comă economică şi semi-barbarie a metodelor guvernării, exersate în cele mai multe din ţările africane, nu este foarte populară în administraţia Statelor Unite şi nici uşor de "vîndut" electoral. Nici măcar în Europa. În sfîrşit, pe o notă minoră, poate, rivalitatea franco-britanică pentru organizarea jocurilor olimpice de vară din 2012 care, surprinzător, a dat cîştig de cauză insularilor, a pus o doză bună de resentiment în relaţia personală dintre gazda Tony Blair şi invitatul său Jacques Chirac. Pînă aici, nimic deosebit! Ieşirea din normal s-a produs pe cînd aceste rînduri erau scrise. Ştirile despre şirul exploziilor din metroul londonez au căzut ca un trăsnet. După New York, Madrid şi Moscova, Londra devine noul oraş-victimă al terorismului global. Se mai scrie o dată în calendarul sinistru al unui anti-globalism care a ales să se confunde cu anti-americanismul, anti-occidentalismul, anti-europenismul, anti-umanismul. O confruntare care se duce nu doar la nivel ideologic, ci "pe teren", cu toate mijloacele capabile de distrugere. Coincidenţa cu reuniunea celor opt "puternici ai lumii" trimite un mesaj fără echivoc: "Nimeni şi nimic nu ne poate opri! Puterea voastră nu poate stăvili puterea noastra de a vă distruge liniştea, bunurile, comodităţile, modul de viaţă, viaţa! Nu periferia sistemului, ci inima, centrul, este ţinta noastră". Dintr-o discuţie incomodă pe teme mai mult sau mai puţin abstract-convenţionale, G8-ul de la Gleneagle ar putea să se transforme în prima reuniune substanţială dedicată coordonării eficiente a luptei anti-teroriste. Lovitura de la Londra ar putea fi semnalul care să convingă pe cei mai puternici lideri ai lumii că vremea divergenţelor legate de "abordarea" luptei împotriva terorismului a trecut! Inamicul nu mai este de mult la porţile cetăţii, este înlăuntru! Dacă nu iese din pre-istoria sa acum, G8 are toate şansele să rămînă doar o umbră a istoriei.