Instituţii de rezervă

Rareori încercăm să înţelegem o ştiinţă sau o ocupaţie folosindu-ne de o altă ştiinţă sau ocupaţie. Nu recurgem la exemplul chimiei pentru a înţelege medicina, nu spunem că sociologii sunt as-tronomii universului social şi nici măcar nu îi considerăm pe piloţii de avioane un fel de "şoferi ai aerului". Însă politica face excepţie, pentru că adesea este înţeleasă prin recursul la alte ştiinţe sau ocupaţii. Folosim curent metafore economice sau medicale pentru a descrie fenomene, în fond, politice.

Dintre acestea, analogia cu ingineria este cu deosebire interesantă. Să considerăm un exemplu. Numeroase maşini sau instalaţii au un grad prevăzut de redundanţă. Ce înseamnă asta? Un lucru simplu: unele elemente din sistem sunt dublate sau triplate, pentru o mai mare siguranţă. Dacă unul cedează, altul rămâne să îndeplinească aceeaşi funcţie în locul său.

Maşinăriile moderne sunt imposibil de conceput fără un grad de redundanţă. Iată cazul, clasic, al sistemelor de frânare care au circuite duble, pentru situaţia în care un circuit pierde presiune. Ori cazul generatoarelor de rezervă ce se găsesc pe aproape orice avion sau vapor.

Într-un mod similar, sistemele politice moderne sunt proiectate să aibă un grad de redundanţă. Dacă o instituţie "cade", alta îi ţine locul.

Instituţia Vice-Preşedintelui american a evoluat în această direcţie. Originile acestei instituţii sunt neclare pentru că participanţii la Convenţia de la Philadelphia nu ne-au lăsat prea multe indicaţii. Abia în perioada Războiului Rece instituţia Vice-Preşedintelui a fost reglementată în detaliu, constituţional vorbind, ca o instituţie de rezervă ce o dublează pe aceea a Preşedintelui.

În Europa avem exemplul alegerilor prezidenţiale din Estonia. În principiu, Preşedintele estonian este ales în Legislativ. Dar dacă Parlamentul nu poate coagula o majoritate, atunci este convocat un Colegiu electoral compus din par-lamentari şi aleşi locali.

Ce se poate întâmpla în lipsa unor instituţii sau a unor proceduri de rezervă am văzut în Republica Moldova. Parlamentul de acolo nereuşind să aleagă cu majoritatea necesară un Preşedinte, funcţia a rămas ne-ocupată o perioadă considerabilă.

Ceva asemănător s-a întâmplat în România înaintea alegerilor prezidenţiale din 2009. După adoptarea moţiunii de cenzură împotriva Cabinetului Boc s-a ajuns într-o situaţie de blocaj. Majoritatea parlamentară nu avea mijloacele constituţionale de a impune Preşedintelui un candidat de Prim-Ministru, iar şeful statului, la rândul său, nu avea o majoritate parlamentară pentru a trece o nouă formulă de Cabinet. Rezultatul a fost, în plină criză economică, un interimat prelungit până după alegerile din Decembrie 2009.

O explicaţie a acestei situaţii este precaritatea profesională a celor care au impus edificiul constituţional românesc în perioada regimului autoritar din anii 1990-1991. Alta este lipsa de resurse. Redundanţa, ca şi în inginerie, costă.

În plus, are riscurile sale. Sistemele mai complicate, în lumea reală, multiplică şansele ca ceva să se defecteze. Sovieticii au construit o rachetă imensă (N1) cu care sperau să îi bată pe americani în cursa spre Lună. Presaţi de timp ei au folosit motoare existente, pe care pur şi simplu le-au legat împreună, într-un număr neverosimil de mare. Rezultatul: fost patru eşecuri la rând, cu rachete care au explodat pe rampa de lansare. Programul a fost abandonat. Simplitatea are, şi ea, anumite virtuţi.

Dar una peste alta, ceea ce frapează la sistemul politic românesc este lipsa aproape completă de instituţii de rezervă. Ce se întâmplă, spre exemplu, dacă Curtea Constituţională ajunge într-un blocaj prelungit?

Însă o altă explicaţie a gradului redus de redundanţă mi se pare mai interesantă. O instituţie de rezervă trebuie să aibă, în principiu, două atribute contradictorii, cel puţin în aparenţă. Pe de-o parte trebuie să fie o instituţie cu puteri reale, care să fie exercitate în caz de nevoie. Pe de altă parte, trebuie să fie o instituţie aparent lipsită de autoritate, pentru că alt-minteri s-ar insera în procesul decizional. Când nu ar mai fi instituţii de rezervă, ci "jucători" cu drepturi depline.

Iată de ce instituţiile şi procedurile de rezervă, în democraţiile occidentale, au adesea un aspect ceremonial. De aceea unii cred, eronat, că ele sunt lipsite de orice putere şi de orice rol real.

Lipsa dimensiunii ceremoniale din sfera politică românească nu este doar un defect estetic. Ea ne arată că între instituţiile noastre foarte puţine sunt poziţionate ca instituţii de rezervă. Într-un regim precum cel britanic, dimpotrivă, instituţiile, procedurile şi puterile de rezervă sunt numeroase.

La noi, istoric vorbind, tentaţia a fost dublă. Unele instituţii au fost golite complet de conţinut, fiind reduse la stadiul de simplă inscripţie deasupra unei intrări (vezi cazul Marii Adunări Naţionale). Altele, dimpotrivă, au suprimat orice competiţie. Când acestea s-au prăbuşit, au urmat haosul şi improvizaţia.