Justiţia internaţională

Părinţii Cartei au dotat Organizaţia Naţiunilor Unite cu o Curte de Justiţie, ca instrument necesar pentru prezervarea păcii şi prevenirea acţiunilor care încalcă normele dreptului internaţional, aducînd prejudicii securităţii statelor şi comunităţii internaţionale. O instituţie care, de la naşterea ei şi pînă la sfîrşitul războiului rece, nu a fost ocupată din cale-afară. Motivul este foarte simplu: CIJ nu are căderea de a cerceta şi a se pronunţa asupra acţiunilor statelor aflate într-un conflict, decît dacă acestea, de bună voie şi de comun acord, solicită în mod expres acest lucru. Există o singură excepţie: dacă s-a declanşat un conflict (militar), una dintre părţi poate solicita Curţii să decidă asupra unor măsuri provizorii, care să prevină degradarea situaţiei sau crearea de grave prejudicii, să împiedice sau să reducă pierderile şi suferinţele în rîndul populaţiei civile. Este exact cazul dosarului Bos­nia-Herţegovina contra Serbia şi Muntenegru, cu care Curtea a fost sesizată la 20 martie 1993, de către Bosnia-Herţegovina. La vremea aceea, fosta republică iugoslavă era teatrul unui război în toată regula, purtat de facţiuni militare ale comunităţilor sîrbă, croată şi musulmană, fiecare sprijinită de "sponsori" politici şi militari, deloc dezinteresaţi de prăbuşirea definitivă a eşafodajului fostei Iugoslavii şi mai ales de modul în care Serbia va ieşi din această confruntare. Pentru unii era nevoie să iasă înfrîntă; pentru regimul Miloşevici, la Belgrad, era esenţial să nu piardă statutul de superioritate politico-militară pe care şi-l asumase. Ideea că disputa privind Bosnia-Herţegovina nu se va putea rezolva decît "pe teren", sub impactul "forţei armelor", a fost încurajată din multe capitale europene, care au pus cu inconştienţă în circulaţie "planuri salvatoare" de împărţire a fragilului stat în regiuni/arii compacte şi omogene din punct de vedere etnico-religios. De aici pînă la un război de "curăţire etnică", în toată regula, nu a mai fost decît un pas. Din păcate pentru istoria şi destinul naţional al sîrbilor, Karadjici şi Mladici au făcut pasul nefast, rezultînd masacrul de la Srebrenica, împotriva populaţiei musulmane, catalogat de instanţa Naţiunilor Unite ca un act de genocid, în conformitate definiţia şi prevederile Acordurilor de la Geneva din 1948. Un deceniu şi mai bine de la consumarea catas­trofei umanitare şi politice, CIJ s-a pronunţat asupra res­ponsabilităţilor Serbiei şi implicit asupra cererilor de des­păgubiri formulate de Bos­nia-Herţegovina. Curtea a reţinut că responsabilitatea făptuitorilor masacrului nu poate fi extinsă şi asupra Serbiei ca stat. Diferenţierea aceasta este capitală! Dacă Miloşevici ar fi trăit să-şi audă sentinţa în faţa tribunalului special al ONU, care îl judeca pentru crime de război şi genocid, cu siguranţă masacrul de la Srebrenica ar fi fost reţinut în seama sa. Pe bună dreptate! Politica promovată de el a fost nu doar inspiratoarea "soluţiei" pe care au pus-o "în operă" Karadjici şi Mladici, ci şi vehiculul care a permis alimentarea directă cu resurse a acţiunilor de pe teren.

Curtea Internaţională de Justiţie a fost pusă practic în faţa unui "nod gordian". Nu încape nicio îndoială, oamenii politici care deţin autoritatea şi pîrghiile puterii, care iau decizii şi acţionează în numele unui mandat, acordat democratic de alegători, trebuie să poarte răspunderea pentru deciziile luate, pentru acţiunile întreprinse şi consecinţele acestora. Sunt însă alegătorii responsabili pentru deraierile aleşilor? Trebuie ei, ca naţiune, ca stat, să plătească consecinţele juridice şi materiale ale erorilor, aberaţiilor sau crimelor făptuite de decidenţii politici, cu instrumentele puterii de care dispun? Aici, CIJ a ales să răspundă NU! Decizia urmează, oarecum, precedentul Tribunalului Special de la Nüremberg, care a reţinut în sarcina principalilor responsabili politici şi militari ai Celui de-al treilea Reich crime împotriva umanităţii şi genocid, dar nu a extins responsabilitatea în plan juridic, asupra naţiunii germane. Sigur, din punct de vedere moral, germanii şi-au asumat într-un fel exemplar responsabilităţile şi o face pînă în ziua de azi! Noul stat, năs­cut nu din ruinele războiului, ci din speranţa unui viitor care să readucă Germania în comunitatea naţiunilor creatoare de civilizaţie, ale Europei şi ale lumii, şi-a asumat inclusiv răspunderi materiale, aco­r­dînd recompense materiale victimelor holocaustului. Dar nu ca urmare a unei decizii juridice care o obliga la aceas­ta, ci ca un act auto-asumat.

Din această perspectivă, cea de a doua parte a deciziei CIJ privind responsabilitatea Serbiei în legătură cu actele de genocid comise pe teritoriul Bos­niei-Herţegovina este la fel de importantă. Curtea a reţinut în responsabilitatea Serbiei, ca stat, eşecul prevenirii acţiunilor care au dus la masacrul de la Srebrenica. Cu atît mai mult cu cît fusese prevenită de deciziile preliminarea ale Curţii, la acea vreme. A reţinut de asemenea faptul că Serbia este încă datoare faţă de comunitatea internaţională, faţă de dreptul internaţional şi faţă de autoritatea Tribunalului Internaţional special pentru Iugos­lavia, cu acţiuni decisive care să facă posibilă predarea res­ponsabililor direcţi ai genocidului, Karadjici şi Mladici.

Dacă destinul istoric al naţiunii sîrbe a fost deraiat şi împins în cea mai mare catastrofă a epocii moderne de politica obtuză şi, în cele din urmă, criminală a regimului Miloşevici, Serbia are acum şansă să revină în comunitatea civilizaţiei, să scape de statutul de paria în care a fost îmbrîncită de imbecilismul criminal al unor vremelnici lideri şi de interesele perene ale neprietenilor ei.