Mai mult sau mai puţin anticipate

Un dicton, cu circulaţie mai restrînsă la noi, avertizează că surprizele, cele ale realităţii, nu cele aranjate în producţiile soporifice ale televiziunilor care vînd şi cumpără audienţa, nu sînt decît rareori plăcute! De aceea, capacitatea de anticipare este considerată azi o componentă esenţială a acţiunii eficiente. La nivel individual, ca şi social, cînd e vorba de politică, dar şi de afaceri, de o excursie, ori de operaţii pe cord deschis. S-ar putea spune, fără să exagerăm, că în lumea de azi "Prevederea e de aur", în timp ce tăcerea abia dacă mai valorează greutatea ei în argint. Cine se mai face azi auzit prin tăceri semnificative? Încă şi mai aplicat, anticiparea a devenit măsura însăşi a eficienţei, odată ce adecvarea funcţională, ori valenţele de marketing ale produsului sînt înglobate în însăşi "substanţa" produsului. La capitolul acesta, din păcate şi la multe altele, trebuie să constatăm: stăm prost!

Ion Iliescu, considerat de duşmani şi de adulatori, deopotrivă, ca cel mai experimentat politician al vremurilor de tranziţie, a ratat ultima sa întîlnire cu partidul pe care l-a înfiinţat, l-a hrănit şi îndrumat de 15 ani încoace. Cum a fost posibil? Răspunsul e simplu: capacitatea de anticipaţie a liderului istoric a aţipit. Rutina şi inerţia l-au legat la ochi pe cel care altădată simţea în aer adierea viitoarei mişcări a adversarilor, pînă într-acolo încît de la tribuna congresului PSD nu a mai ştiut nici ce se petrecea pe holurile adiacente sălii de festivităţi! Trezirea la realitate s-a produs greu şi nici acum nu e completă. Nici Ion Iliescu, şi cu atît mai puţin "uzurpatorii", nu ştiu ce loc şi ce rol să îi rezerve în dinamica politică a partidului. Pe cît de nepregătit a fost Ion Iliescu pentru această schimbare majoră, încă şi mai puţin pregătit a fost şi este PSD-ul ca instrument politic şi liderii săi actuali ca responsabili de soarta sa. Era post-Iliescu nu a fost cu adevărat pregătită şi nici măcar prefigurată în termenii unor decizii şi schimbări majore. După toate aparenţele şi reacţiile, nici măcar nu e sigur că a început!

A doua personalitate proeminentă a scenei politice este, desigur, actualul Preşedinte. Nici Traian Băsescu nu pare să stea prea bine la capitolul previziune. În criza ziariştilor, mai ales, abordarea s-a bazat pe o doză masivă de "încredere în forţele proprii", combinată cu o doză la fel de masivă de "încredere în celula de criză". Rezultatul a fost un optimism solid, chiar dacă afişat cu reţinere. O lună mai tîrziu, după tot felul de asigurări privind mersul negocierilor, Preşedintele Traian Băsescu dărîmă singur ceea ce a construit şi anunţă spre stupefacţia generală că sîntem într-o fază nesigură şi super-dificilă a situaţiei, dînd vina pe Bagdad. Unde duce noul scenariu? Cum se va termina totul? Dacă ne luăm după reacţiile şi acţiunile Preşedintelui, ştim acum mult mai puţin decît cu o lună în urmă!

Pe de altă parte, pe agenda internă, Preşedintele pare să fie confirmat în previziunea sa iniţială: alegerile anticipate, înainte de jumătatea acestui an, ar fi fost singura soluţie viabilă pentru a construi o poziţie politică solidă coaliţiei PD-PNL. Deja, erodarea se simte şi în sondaje şi în reacţiile oamenilor. Mult prea devreme, pentru un mandat de 4 ani! Performanţele principalilor actori, în special la nivelul echipei guvernamentale, pot fi considerate acceptabile tehnic, politic însă nu sporesc cu nimic zestrea celor ce s-au aliat la guvernare. Dimpotrivă! De aici în acolo, capacitatea de prefigurare a mutărilor pe tabla de şah a politicii româneşti pare să se fi epuizat. Preşedintele pare a fi condamnat la o negociere fără ieşire, prins între convingerea sa iniţială, opoziţia celor care se află pe jilţurile guvernării şi timpul care, nemilos şi implacabil, închide fereastra de oportunitate a acestei mutări ce putea fi decisivă. Într-un anume fel, Traian Băsescu pare condamnat la aceeaşi neputinţă ca şi Adrian Năstase, atunci cînd a aruncat pe masă, fără succes, ideea alegerilor generale anticipate, iar mai tîrziu, la o scară mai mică, anticipatele pentru primăria Bucureştilor. În sfîrşit, la fel de puţin pregătit pare Preşedintele şi pentru pierderea colaboratorilor din "prima echipă de la Cotroceni". Dacă după Pleşu urmează Stolojan, eventual şi Degeratu, Preşedintele a arat cîmpia Cotrocenilor ca-n palmă. Nimic din această evoluţie nu a fost anticipat, iar costurile politice pe care le va încasa Preşedintele pentru această "hemoragie" ar putea fi foarte mari, pentru că se măsoară în imponderabilul "încrederii publice". O preţioasă investiţie pe care nu ai prilejul să o pierzi decît o singură dată!

După cît de slab stau principalii noştri actori politici la capitolul "putere de previziune" şi organizare în vederea pregătirii "viitorului", pare că singurul expedient la îndemînă rămîne Mama Omida şi şcoala ei de ghicitoare în ghioc!