Odinioară cu "I" de la Istorie

Un elev ajuns în faţa examenului de bacalaureat nu înţelege cuvîntul "odinioară". Dacă ar fi fost unul şi numai unul între toţi absolvenţii de liceu dintr-un an, tot era de pomină. Erau mai mulţi, în aceeaşi clasă de examen! Cîţi ori mai fi fost prin alte săli, în toată ţara, nimeni nu ştie! Mica întîmplare îmi confirmă un diagnostic, care nu are nimic de-a face cu biata limbă română, ci cu istoria. Nu materia aceea anostă şi lipsită de orice importanţă din programele de învăţămînt, ci realitatea din clipele căreia este sedimentată Istoria: avem prima generaţie pentru care faptele trecutului, care contează pentru destinul României, nu mai există! Desigur, vina principală o poartă toţi cei pe mîna cărora a încăput educaţia şi formarea lor, de-alungul atîtor ani, de la impotenţii şi sfertodocţii politicii care au tot "reformat" învăţămîntul de vreo 40 de ani încoace, trecîndu-l dincolo de pragul falimentului, şi terminînd cu profesorii şi părinţii pentru care singurul lucru important din tot învăţămîntul a rămas foaia ştampilată numită diplomă, al cărei miraj a ajuns să ţină loc de tot şi de orice, fără să mai aibă nici o aceperire în efort şi "aur cenuşiu". Şi totuşi, Istoria este mai prezentă în viaţa naţiunilor şi a oamenilor acestui început de mileniu, prin implicaţiile ei, prin firele care leagă trecutul de viitor acum, mai mult decît oricînd.

Pentru că suntem în August am să iau un exemplu, la îndemînă! Un simplu şir de "date": 23 August 1939, 28 August 1940, 30 August 1940, 23 August 1944. Aţi auzit zilele acestea pe cineva vorbind despre ele în spaţiul public? Vreo manifestare academică de rezonanţă naţională care să spună ceva acestei generaţii care, se presupune, va conduce destinele Statului numit România, peste cel mult un deceniu? Ceva despre modul în care secvenţa aceasta din august marchează cele mai intime mişcări ale spaţiului politic, aici, la noi acasă, dar şi în Europa? Din păcate, nu doar pentru aceia dintre tinerii incapabili să mai înţeleagă noţiunea "odinioară", ci pentru toţi cei care au luat în stăpînire spaţiul public românesc din aceste vremuri, Istoria a fost golită de conţinut!

Despre Pactul Ribbentrop-Molotov s-a vorbit intens în România, pe la începutul anilor 90. Nu pentru că noii actori ai politicii româneşti ar fi dorit o reconsiderare a istoriei şi o nouă modalitate de inserare a ei în dinamica socială din România, ci pentru că s-a dovedit un motiv eficient pentru săpat tranşee. Politice! Unele din care competitorii puteau trage cu toate categoriile de muniţie, unii în ceilalţi, inclusiv cu atît de incendiara "muniţie istorică". "Iliescu s-a opus unirii României cu Basarabila, Coposu a vrut, dar n-a putut". Caricatura asta ideologico-lozincardă a ţinut loc de orice discuţie serioasă privind trecut recent şi impactul lui asupra prezentului şi viitorului României. Nici atunci şi nici astăzi, deşi s-a vorbit despre Pactul Ribentrop Molotov, nimeni n-a pomenit şi nu pomeneşte despre legătura directă cu evenimentele din august anul următor, cînd, la doar cîteva zile diferenţă România a fost împărţită exact cum fusese împărţită Polonia, cu un an înainte, făcîndu-se economie, însă, de efort militar. Conducerea României s-a supus şi ultimatului sovietic şi "arbitrajului" de la Viena! De ce? Din calcul raţional! Din respect pentru "raţiunea puterii"! Argumentul lui Argetoianu rămîne emblematic: "Eu declar ritos că sunt contra unui război cu Rusia. A începe un război cu Rusia, cu riscul de a fi atacaţi din spate de unguri şi de bulgari ar fi o nebunie. Nu ne putem bate singuri. Trebuie în toată această afacere să hotărâm în înţelegere cu Germania. Dacă Germania ne sfătuieşte să primim ultimatumul, să-l primim. Dacă, cum nu mă îndoiesc, Germania va câştiga războiul, ea va avea tot interesul să reîntregească România, aceasta cu atât mai mult cu cât nu mă îndoiesc că războiul actual se va termina cu unul între Germania şi Rusia. Esenţialul pentru noi e să nu ne distrugem armata degeaba contra Rusiei, care ne va înfrânge şi ne va lua îndoit; să facem partea jocului, să ne retragem, să ne păstrăm armata intactă ca să ne apărăm împotriva ungurilor sau bulgarilor, contra cărora ne putem bate cu succes. Concluzie: să protestăm, contra abuzului de forţă, dar să primim condiţiile Sovietelor, oricât de dureroase ar fi...".

Oamenii politici ai României, de atunci, au avut poziţii împărţite şi evaluări radical diferite asupra consecinţelor evenimentelor care se desfăşurau sub ochii lor. Pe fond, judecata lor a fost greşită, iar consecinţele acelor decizii s-au reflectat pînă astăzi în situaţia României, în relaţiile ei cu Rusia, Germania, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Statele Unite, Franţa sau Marea Britanie. Nu mă întreb ce-ar face politicienii de astăzi, confruntaţi cu evenimente asemănătoare! Ar fi ridicol! Răspunsul este mereu acelaşi: ei se conformează "evidenţei puterii", iar puterea a fost întotdeauna la alţii, nu la noi! Este motivul pentru care, spre exemplu, ofensiva revizionistă a Ungariei împotriva României a fost şi este atît de susţinută după 1990 şi pînă astăzi cînd, amară ironie a istoriei şi incalificabilă atitudine a clasei noastre politice duplicitare, portavocea neo-iredentismului maghiar ocupă locul de vicepreşedinte al Parlamentului European, susţinut de România, pe un mandat care revenea, de drept, României!!! În clarificarea acelor evenimente şi a perspectivei noastre istorice asupra lor, aş propune să se instituie un premiu pentru cea mai bună lucrare academică cu tema: "Întemeierile politice şi juridice ale deciziei de cedare a teritoriilor României din August 1940; efectele acelor decizii politice şi de stat asupra situaţiei de astăzi a României". Concursul ar trebui rezervat tinerilor cu vîrsta sub 30 de ani. Trebuie să facem ceva, totuşi, ca să nu avem mai multe, ci numai o singură generaţie care să nu înţeleagă sensul termenului odinioară".