OPINII La ţepuşe!

Citeam zilele trecute o ştire. Se pare că în Londra, lângă intrarea unui bloc, a apărut ceva ciudat. Există acolo un fel de nişă în care uneori se adăposteau, să doarmă, persoane fără adăpost. Până când proprietarii, exasperaţi, au plantat pe podeaua acelei nişe nişte ţepuşe mici, solide, din oţel.

Văzând ţepuşele, numeroşi vecini şi trecători s-au indignat. "Nu este tolerabil - au susţinut aceştia - să tratezi nişte oameni ca pe porumbei!". Într-adevăr, ţepuşele respective funcţionează la fel ca ţepii care se pun pe streşinile sau pe cornişele clădirilor pentru a împiedica porumbeii să se aşeze.

Sunt curios ce credeţi dumneavoastră despre chestiunea ţepuşelor. Argumente par să aibă ambele tabere. Nu este deloc plăcut să cobori din bloc şi să găseşti pe cineva, împachetat în cartoane şi pături vechi, la intrare. Pe de altă parte, imaginea acelei podele cu ţepuşe pare că are ceva defect moral în compoziţia sa.

Observaţi, în orice, caz, că rezolvarea nu este deloc simplă. Cu sau fără ţepuşe, oamenii aceia trebuie să doarmă undeva. Iar dacă suntem de acord că ţepuşele sunt un abuz, trebuie văzut la ce nivel poate fi formulată o reglementare. Să dăm legi cu privire la ţepuşe? Să lăsăm primăria să decidă? Asociaţia de locatari?

Dacă întâmplarea vi se pare cu totul exotică, vă propun o plimbare pe o stradă din Dorobanţi. Acolo un cretin a afişat, pe gardul unei vile care trebuie să fi costat câteva averi (câştigate prin "muncă cinstită", nu am nici o îndoială), o inscripţie: "Atenţie, gard electric! Înaltă tensiune!". Gardul cu pricina este lângă un trotuar foarte circulat, la câţiva centimetri de capul trecătorilor. Nu am avut curiozitatea să verific dacă mitocanul chiar a băgat în priză grilajele acelea. Nu am nicio idee dacă este legal sau nu. Dar este cert un lucru scandalos.

Mă preocupă de ceva vreme aceste forme extrem de abrazive de a ne raporta unii la ceilalţi. În Atlanta, dacă nu mă înşală memoria, au fost instalate nişte bănci mai deosebite. Nu au spătar, iar şezutul este înclinat. Poţi să stai pe ele să te odihneşti o vreme, sprijinit. Însă nu poţi dormi pe ele.

Aeroporturile au preluat şi ele acest tip de inginerie a disconfortului calculat. Într-unul din aeroporturile din Europa Centrală am petrecut odată câteva ore deplorabile. Instalaseră un fel de scaune fără spătar, doar cu un şezut din plastic, cu marginile ridicate. Imposibil să faci altceva decât să stai drept, ţeapăn.

Să revenim pe meleagurile noastre. Pe gardurile multor case sunt inscripţii gen "Câine rău!". Uneori creatura este desenată, cu colţi şi cu zgardă cu ţepi. Pe marginea unor garduri, proprietarii au pus cioburi sau cuie. Presupun că pentru a împiedica copiii vecinilor să ia corcoduşe.

Dacă deschidem o carte despre epocile barbare de dinaintea Evului Mediu clasic, observăm că în acele timpuri fortăreţele, construite adesea din lemn şi din lut, sunt pline de bârne ascuţite şi sunt înconjurate de şanţuri. Odată cu Renaşterea, oamenii s-au mai civilizat. Palatele din Ferrara, de pildă, nu mai sunt înconjurate de ziduri masive. Au ferestre la nivelul străzii, iar intrarea se face printr-o uşă normală.

Odată cu progresul capitalismului, oamenii au căpătat şi mai multă încredere unii în alţii. Au început să accepte cecuri, ori salariul la finele lunii. Au dat pe mâna unor oameni din afara familiei maşini, unelte sau bani. Şi-au trimis copiii la şcoli, grădiniţe, ori la universităţi aflate la sute de kilometri distanţă.

Oraşele occidentale moderne poartă această marcă a încrederii. Ţin minte cât de surprins am fost, acum mai bine de douăzeci de ani, când am ajuns pentru prima dată în Anglia. Acolo am văzut ceva greu de înţeles: case frumoase... fâră garduri.

Lucrul care însă m-a frapat cu adevărat este respectul pe care occidentalii îl afişează, de regulă, faţă de orice străin. Sigur că există, ca peste tot, şi excepţii. Dar contrastul era, pentru mine, absolut. Veneam dintr-un loc unde, cu doi ani înainte, exista un regim socialist ce îi făcuse pe cetăţeni atât de solidari încât se agăţau unii de alţii, ciorchine, pe scările autobuzelor.

De aceea am o problemă să înţeleg şi să accept ţepuşele care ies din trotuar, gardurile care te trăznesc, băncile care te răstoarnă pentru te forţa să îţi iei tălpăşiţa.

Pe de altă parte, recunosc că există uneori o nevoie de a-i ghida sau de a-i obliga pe unii să se comporte corect. Luaţi exemplul, perfect legitim, al striaţiilor trasate peste liniile continue de pe şosea. Dacă şoferul calcă linia, maşina începe să vibreze. Nu e periculos, însă suficient de deranjant pentru ca respectivul să revină pe banda sa. Funcţionează.

Diavolul, cum se spune, este în detalii. De aceea pledez pentru o etică a detaliului. Dacă privim cu atenţie în jur, găsim suficiente dileme. Iată de ce pledez şi pentru exerciţiul perseverent al atenţiei morale. Aceasta este o virtute activă pe care, mă tem, unii au uitat-o. Să nu ne mirăm atunci că stăm ca pe ghimpi aşteptând să se întâmple ceva cu noi.