OPINII Misterul Marelui Ducat

Răsfoiam zilele trecute recent apăruta carte a lui Norman Davies, Regate Dispărute. Istoria unei Europe pe jumătate uitate. Ar fi multe de spus despre această carte şi, mai ales, despre istoria care a făcut-o posibilă. Însă ceva mi-a atras atenţia de la bun început. De ce "regate"?

Există, probabil, o anume fascinaţie a monarhiei. Însă nu toate statele europene, importante sau nu, au fost "regate". Genova, de pildă, a fost republică. Selecţia lui Norman Davies, unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi istorici contemporani, nu cuprinde doar monarhii, ci conţine, spre exemplu, şi o analiză a Uniunii Sovietice. Însă observaţia mea priveşte mai degrabă altceva decât acest nivel, evident. Anume că nu toate sis-temele monarhice sunt "regate". Unele, spre exemplu, sunt ducate. Sau "mari ducate".

Nu este vorba aici de o dorinţă de a despica firul în patru. Diferenţele între regimurile politice nu sunt ches-tiuni secundare ale analizei politice. Consideraţi, spre exemplu, noţiunea de "republică". Aceasta a fost folosită pentru a descrie regimuri precum Bulgaria lui Todor Jivkov sau Irlanda lui Éamon de Valera. Doar o minte foarte neatentă, pentru a mă exprima caritabil, ar trece cu vederea diferenţele esenţiale dintre aceste state.

Dacă ar fi să simplific, aş spune că au existat trei formule majore ale monarhiei europene. Regalitatea (aceea tradiţională sau aceea constituţională-modernă) este doar una dintre ele. Altă formulă este a imperiului. Şi aceasta a dispărut din Europa, iar Norman Davies are un scurt capitol despre Imperiul Bizantin.

Altă formulă este, însă, aceea a ducatului. Popularitatea sa în Europa a fost remarcabilă. Din motive de spaţiu, am să mă refer acum doar la "marile ducate". Au fost acestea monarhii veritabile? Sau mai degrabă forme derivate, ancilare?

Însă înainte de a ajunge să ne punem astfel de întrebări, să ne amintim faptele. Marile Ducate au jucat un rol important în istoria europeană. Cartea lui Norman Davies conţine, de altfel, un întreg capitol despre Marele Ducat al Lituaniei, o mare putere europeană a perioadei secolelor 13-16. O altă prezenţă notabilă în istoria Europei a fost a Marelui Ducat al Toscanei (1569-1859). Marele Duce al Toscaniei, Leopold I, a fost unul dintre cei mai influenţi reformatori europeni din epoca Luminilor. Finlanda a fost un timp Mare Ducat (sau Mare Principat, într-o traducere alternativă). În istoria românilor, domnii pământeni au fost numiţi uneori "duci". Gelu, spre exemplu, este menţionat ca "dux vlachorum et slavorum". "Duce" este echivalentul termenului slav "voievod".

Dar ce este, în cele din urmă, un ducat? Sau, mai degrabă, un mare ducat? De ce ar trebui să nu îl confundăm cu un regat?

La originile sale, în perioada Imperiului Roman, titlul de "duce" (dux) desemna pur şi simplu un conducător militar. Cu timpul, acesta a început să asume diferite funcţii politice. Titlul de Mare Duce, în aceas-tă logică, este apropiat de acela de "rege", desemnând un titlu nobil şi ereditar, dar lipsit de implicaţiile suveranităţii absolute, eventual legitimată divin, cum este cazul titlurilor regale europene ale perioadei pre-moderne. Marele Ducat a fost o formulă teritorială cu un grad de autonomie considerabilă, dar nu absolut independentă (cel puţin în teorie).

De ce au dispărut Marile Ducate? Aceasta, cred, este o întrebare interesantă. Statele, susţine Norman Davies, nu sunt eterne. Toate se nasc, evoluează şi dispar. Dar formele de guvernare? Monarhiile şi republicile au supravieţuit în Europa. Desigur, s-au transformat considerabil. Dar ducatele, ca forme reale de guvernare?

Să fie o problemă structurală? Probabil nu. Singurul care mai există în prezent, remarcabilul Mare Ducat al Luxemburgului, este dovada că această formă de guvernare este extrem de adaptabilă în condiţiile lumii moderne.

Nu am un răspuns scurt şi sigur la această problemă. Mă mulţumesc, acum, să semnalez misterul.

Am spus-o şi am să o repet. O parte dintre contemporanii noştri vorbesc şi se poartă ca şi cum ar avea un contact direct cu Absolutul. Ştiu totul, pretind totul. Însă în materie politică, puţină modestie nu ar dăuna nimănui. Misterul Marelui Ducat ne arată cum o problemă masivă a istoriei noastre politice europene a trecut neobservată pentru mulţi. Ne demonstrează că unele dintre categoriile noastre politice ("monarhie" sau "regalitate", în acest caz) sunt prea generale. Ne sugerează că răs-punsurile la o parte a întrebărilor noastre nu sunt, nu pot fi, simple. Nu este suficient să spui, de pildă, "democraţie". Trebuie să mai înţelegi şi de care anume. Acest lucru este cu neputinţă altfel decât pe fondul înţelegerii Istoriei.

Cândva, arta politicii era cu neputinţă de disociat de un simţ istoric dezvoltat. Churchill şi Iorga, spre exemplu, au fost nu doar oameni de stat, ci şi istorici remarcabili. Este un simţ care s-a atrofiat, se pare, în vremurile mai noi. Trebuie să îl recuperăm, cu răbdare şi efort, dacă dorim să ne regăsim direcţia.