OPINII O gafă uriaşă, cu costuri pe măsură

PC, din motive lesne de înţeles, şi PSD, din pură inerţie, s-au grăbit din primele zile ale "Dosariadei" să-l identifice pe Traian Băsescu ca omul care a declanşat-o şi să-l acuze cu vehemenţă pentru toate pagubele produse de turbionul care mătură azi scena politică. Fără să aştepte niciun indiciu legat de felul în care electoratul este extrem sau deloc sensibil la seismul cu epicentru la CNSAS; fără să stăpânească niciun element cuantificabil referitor la impactul dezvăluirilor de senzaţie din ultima vreme, PNL intervine şi el cu toată fermitatea în dezbaterea publică şi revendică răspicat, atât prin vocea preşedintelui Tăriceanu, ulterior şi a altor lideri ai partidului, "dreptul de autor" pentru un proces în plină desfăşurare, considerând asumarea de către Băsescu a meritelor operaţiunii "Desecretizarea" un act limpede de plagiat. Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, niciun comentariu nu şi-ar mai fi avut rostul şi clasarea pretenţiei liberalilor ca un demers deja obişnuit în eterna dispută cu preşedintele ţării s-ar fi impus în modul cel mai natural. Din păcate, lipsa unor autentici vectori de imagine şi puţinătatea comunicatorilor cu har printre liderii partidului dlui. Tăriceanu face, de mai multă vreme, ca subiecte dintre cele mai sensibile să fie abordate sub semnul inconfundabil al improvizaţiei şi al unei elementare lipse de atenţie faţă de consecinţele ce, inevitabil, decurg dintr-o asemenea manieră. Oameni al căror merit, atât de discutabil, rezidă din dorinţa de a-şi sluji cu orice preţ partidul se avântă cu un ton mai ponderat sau, cel mai adesea, plin de arţag, imaginându-şi că violenţa limbajului poate suplini precaritatea argumentelor şi inconsistenţa punctelor de vedere aduse în discuţie. O probă antologică în acest sens a reuşit zilele trecute ministrul Culturii care, la Şcoala de Vară a tinerilor liberali, şi-a permis să afirme, nici mai mult, nici mai puţin, că: "Noi am avut o intelectualitate colaboraţionistă, care s-a lăsat, într-un mod lipsit de onorabilitate, cumpărată. Sunt cei care au colaborat vânzându-şi sufletul puterii comuniste... Legea lustraţiei, va trebui să avem în vedere deschiderea arhivelor..., dar şi ale Cultelor. Aici s-a strâns un balast fantastic. Preotul făcea informări. Venea omul să se spovedească şi ăştia făceau note informative." Doi iepuri dintr-un singur foc! Ce urât. Şi ce trist.

Urât şi trist nu pentru că ne-am trezit dintr-o dată în faţa unui adevăr devoalat cu bărbăţie şi responsabilitate de cel care, absolut printr-o conjunctură, a ajuns să păs-toreas-că azi soarta oamenilor de cultură şi de cult din România, ci pentru că, prin vorbele lui, omul acesta se dovedeşte într-un conflict ireconciliabil cu adevărul şi cu înţelegerea lui. Dacă a existat o "pătură socială" batjocorită, umilită, veşnic spionată, supusă la cele mai penibile vexaţiuni aceasta a fost intelectualitatea, cu un accent special pentru intelectualitatea artistică. Etern complexaţi, veşnic neîncrezători, liderii PCR au dus aproape cincizeci de ani o luptă surdă pentru îngenuncherea şi pentru aservirea intelectualităţii, dublând aceas-stă campanie cu o disponibilitate nemascată de a oferi avantaje materiale semnificative celor dispuşi să-şi trădeze menirea. Unii au făcut-o. Dar numărul lor este derizoriu faţă de cei care au rezistat, implacabili şi incoruptibili, în demnitate şi privaţiuni. (Cine va răsfoi "Antologiile Ruşinii", scoase imediat după "90, va avea surpriza să descopere în voluminoasele volume, numele aceloraşi şi aceloraşi oameni.) Numai un om care a trăit pe o altă planetă, şi nu în interiorul lumii culturale, nu ştie ce redute, de multe ori în sensul propriu al cuvântului, au fost Uniunile de creaţie şi ce lupte dramatice s-au dat pentru apărarea oamenilor, a libertăţii de creaţie şi de expresie. Proba acestei incontestabile rezistenţe este CULTURA care s-a produs în acei ani, în toate domeniile artistice, în pofida vigilenţei necruţătoare a cenzorilor. A acuza de "colaboraţionism" o lume care, în majoritatea ei, nu numai că nu s-a lăsat cumpărată, dar, prin tot ceea a produs, a conferit unui popor atât de greu încercat bucurie şi speranţă, înseamnă a proba o inadmisibilă lipsă de discernământ, ca să nu ajungem să vorbim despre rea-credinţă.

Aceleaşi păcate de care ministrul Culturii se face vinovat când atacă într-un mod ignobil biserica naţională. De şaisprezece ani de zile, BOR rămâne neclintită în fruntea instituţiilor în care românii au încredere. Dacă "balastul fantastic": notele informative înaintate de oamenii în sutană Securităţii ar fi o realitate, şi nu o plăsmuire a unei minţi îngrijorător înfierbântate, cei livraţi represiunilor ar fi întors demult spatele bisericii şi, după Revoluţie, ne-ar fi fost dat să fim martorii sideraţi ai parohiilor care îşi goneau preoţii-turnători. Nu a fost măcar şi un singur caz. Lucru care nu anulează de la sine posibilitatea ca Securitatea să-şi fi recrutat informatori până şi în rândul clericilor. Dar de aici şi până la a generaliza; a vorbi despre taina sfântă a spovedaniei ca subiect predilect pentru cei care şi-au vândut sufletul e o cale infinit de lungă, pe care nu te poţi aventura fără să înţelegi Răul pe care îl faci. Declaraţia limpede a Prea Fericitului nu lasă loc niciunei ambiguităţi: "Liberalul Adrian Iorgulescu a jignit clerul şi biserica".

Liberalul Călin Popescu Tăriceanu şi Partidul Naţional Liberal sunt datori ca, în timpul cel mai scurt, să găsească calea să şteargă urmele acestei palme de pe obrazul BOR.