Orele care ne lipsesc

Două instantanee aparent fără nici o legătură, intersectate de pura întîmplare, au explodat într-o lumină orbitoare. Abia aşa, orbi, începem să vedem!

Primo: România, anul de graţie 2015, o femeie cu vădite dificultăţi de relaţionare cu lumea, fie şi numai datorită vîrstei şi a suferinţelor pentru care fusese internată într-o instituţie de ocrotire a vieţii, numită spital, este luată de mînă şi trimisă pe uşă afară, pentru ca, pur şi simplu, să moară la voia întîmplării, pe un cîmp. Autorul, individual şi colectiv al faptei: cineva care lucrează în acea instituţie de ocrotire a vieţii, o persoană care are drept meserie ocrotirea vieţii, despre care suntem îndreptăţiţi să credem că are o vocaţie şi un sistem de valori care-i ordonează propria viaţă, în care viaţa semenilor este valoare esenţială, dacă nu chiar supremă. Secundo: România, anul de graţie 2015, un afiş mare acoperă întreaga faţadă a Casei de Cultură a Stundenţilor din Bucureşti. Cu o mîndrie nedisimulată, autorii mesajului fac cunoscută celor interesaţi capacitatea, voinţa, vocaţia şi expertiza celor ce reprezintă şi lucrează în respectiva instituţie de a "forma studenţii" în domenii precum... muzică, dans, teatru etc. Două decenii şi mai bine de "libertate ideologică" nu au făcut să dispară "de la sine" cea mai nefastă dintre ideile care au format liantul ideologiilor criminale ale secolelor XIX şi XX! Ideea că oamenii sunt nişte obiecte informe care, pentru a fi de folos "societăţii" trebuie "formaţi", trecuţi printr-unul sau mai multe "procese tehnologice" destinate să-i aducă la stadiul de "obiecte finite folositoare". De la Rousseau, care voia ca toţi copiii tinerei naţiuni franceze să fie luaţi din familiile lor pentru a putea fi "plastifiaţi social" mai eficient de sistemul instituţional al statului, pînă la "Experimentul carceral Piteşti", şi de la "tehnologiile" bio-sociale ale naţional-socialismelor secolului XX de formare a "omului nou" sau a "supraomului", pînă la "tehnologia" larg răspîndită a lagărelor, getourilor şi a altor spaţii special amenajate pentru exterminarea în masă, nici o oroare bazată pe "ideea luminoasă" a "formării omului" nu a fost cruţată experienţei umane şi istorice în ultimii două sute de ani! Această idee încă mai germinează, sub ochii noştri, soluţii şi programe cu impact social major, nu doar în societăţi periferice, cum este şi cea a României, ci în chiar nucleul principal al civilizaţiilor care domină lumea de azi, cu deosebire al celor ce originează în creştinismul "primitiv" al Orientului Mijlociu. În numele căror valori?

Societăţile, oricare ar fi modelul lor de organizare şi funcţionare, stadiul lor de dezvoltare tehnologică, nu sunt niciodată mono-valorice. Chiar şi în regimurile cele mai opresive, care fac eforturi sistematice şi dure pentru a aboli orice spaţiu de existenţă al altor valori decît cele promovate oficial, în "pliurile" culturii sociale subzistă întotdeauna valori alternative. Poveştile reprezintă, între alte forme, un asemenea spaţiu cultural privilegiat! Asemenea bacteriilor extremofile, care ne uimesc, chiar şi aici pe Terra, pentru că pot trăi în medii în care speciile larg răspîndite nu pot supravieţui, valorile umane şi sociale alternative supravieţuiesc chiar şi în condiţii sociale profund distructive. Doar că această proprietate miraculoasă a valorilor umane nu este suficientă pentru ca societăţile să şi beneficieze de ele. Întîlnirea dintre oameni, persoane vii aflate în diferite stadii şi momente ale dinamicii lor bio-psiho-sociale şi valorile care "flotează" neuniform şi deloc întîmplător într-o societate are loc repetat pe parcursul vieţii într-un spaţiu privilegiat, cel al culturii. Cultură educaţional-comportamentală, cultură muzicală, literară, vizual-picturală, arhitecturală, cultură sportivă, cultură spiritual-religioasă, cultură politică, cultură civică, cultură filosofică, cultură ştiinţifică, cultură economică etc. Toate structurile fundamentale de interacţiune socială au generat şi sedimentat spaţii culturale proprii ca locuri privilegiate de întîlnire, cunoaştere şi absorbţie individuală a valorilor fundamentale oricărei societăţi. Fie că ne place, fie că nu, indiferent ce alte motive şi motivaţii mai pot fi asociate acţiunii sale, Biserica Ortodoxă din România este deocamdată singura instituţie importantă care a sesizat deficitul social de cultură (religioasă în cazul ei!) şi a hotărît să acţioneze aşa cum s-a priceput! Nici pe departe în cel mai fericit mod, prin "impunerea" orei de religie în şcoli! Nu discut, deocamdată, derapajele care au rezultat din natura deficitară a soluţiei alese şi mai ales din modul în care este ea pusă în practică! Toate acestea sunt importante şi merită o discuţie separată. Ceea ce evidenţiază acest exemplu este deficitul imens al societăţii în privinţa spaţiilor, oportunităţilor şi a programelor de promovare şi absorbţie a valorilor sociale esenţiale. Ne lipsesc o grămadă de "ore"! După exemplul religiei, am avea nevoie de orele de cultură tehnică, ştiinţifică, sportivă, muzicală etc. Abia aşa devine evident că sistemul de învăţămînt din România a încetat de mult să mai fie un sistem educaţional, adică unul capabil să propună, să asigure şi să valorizeze întîlnirea copiilor, adolescenţilor şi a maturilor cu valorile sociale esenţiale, generale şi specifice diferitelor domenii de activitate umană. Ideea de a adăuga, prin juxtapunere, toate aceste spaţii, aşa cum am adăugat "ora de religie", arată clar deficitul fundamental al soluţiei improvizate. În lipsa unor programe, care să permită întîlnirea sistematică a oamenilor acestei societăţi cu valorile fundamentale care ne pot ajuta să construim după alte modele interacţiunile sociale, nu doar cele promovate oficial sau cele care se bucură de cea mai largă circulaţie la un moment dat, ci şi cele alternative, societatea României şi oamenii ei sunt condamnaţi să fie trăiţi de istorie, în loc să-şi asume şi să genereze un altfel de istorie. Abia aşa vedem că ceea ce unii deja numesc cu dispreţ şi în derîdere "cultură" nu este nici un apendice costisitor, nici un fel de tichie de mărgăritar pentru o societate aflată în criză şi deficit economic, ci unealta indispensabilă fără de care nu pot fi asigurate circulaţia şi absorbţia valorilor în societate.

Dramatic spus, societatea noastră fie se întoarce la cultură pentru a-i redescoperi vocaţia de unealtă indispensabilă a dezvoltării, fie se condamnă la stadiul de supravieţuire cvasi-gregară, prin auto-distrugerea oricăror şanse de schimbare radicală în bine a modelelor şi a soluţiilor de dinamică socială. Un drum pe care am luat-o deja, cu puţine şi prea puţin remarcabile ezitări!