Paiul din ochiul celuilalt

Elitele politice europene, includ aici şi pe "consătenii" noştri de pes­te Atlantic, sunt, din cînd în cînd şi mai mereu, vizitate de pitorescul personaj numit Corupţia. Un fel de Till Eulenspiegel. Unul care le încurcă pantofii, la hanul unde găzduiesc, obligîndu-i să meargă des­culţi prin noroi, a doua zi, ca răzbunare pentru că l-au alungat din cotlonul unde ar fi putut să doarmă şi el peste noapte, bucurîndu-se de puţină căldură. În fapt, o oglindă, în care mutrele pline de morgă, transpirînd precepte morale, cu care ni se arată de obicei mai marii zilei, iau chipul real al arivis­mului, simoniei, cupidităţii, corupţiei şi minciunii. Ce este, la urma urmei, corupţia, dacă nu jocul menit să stabilească preţul pentru care unul sau altul dintre cei ce ocupă funcţii publice este dispus "să-şi vîndă sufletul diavolului"? Iar cei mai mulţi se lasă cumpăraţi mult sub "etalonul faustic"! Problema este că nota de plată vine tot la noi, cei care suntem în afara jocului!

Dovada ne-o oferă, zilele acestea, sora noastră mai mare, de ginte latină, vorba lui Caragiale, Franţa. Două personaje importante ale lumii politice din hexagon stau pe banca acuzaţilor, pentru acte de corupţie. Primul caz este al fostului ministru de interne, Charles Pasqua, 83 de ani, acuzat de corupţie pasivă, complicitate la abuz asupra bunurilor sociale şi tăinuire. El este bănuit, de asemena, de a fi utilizat autoritatea ministerială pentru a obţine avantaje materiale de la apropiaţii săi, între care propriul fiu, Pierre-Philippe Pasqua. Finalitatea principală a malversaţiunilor: finanţarea activităţilor politice ale ministrului. Istoria, în sine, este prea bine cunoscută şi, de aceea, aproape plicticoasă. Ministerul de interne are o firmă prin intermediul căreia face achiziţii şi tranzacţii de materiale necesare activităţilor operaţionale. Fiul ministrului este veriga de legătură cu marii furnizori şi intermediarii, mai mult sau mai puţin venali, iar instituţia de achiziţii a ministerului are, desigur, o slăbiciune "uşor de înţeles", pentru contractele promovate chiar de către fiul ministrului! Amin şi-un praz verde; prinde orbul, scoate-i ochii!

Al doilea personaj al serialului "Corupţia pe înţelesul tuturor", care se joacă cu succes, zilele acestea, pe prima scenă a politicii franceze, este fostul prim-ministru Eduard Balladur. Şi în cazul său, istoria ne copleşeşte cu senzaţia de "deja vu"! Pe cînd Balladur era prim-ministru, prin 1994, guvernul francez a semnat un contract de vînzare armamente (submarine) către Pakistan. Prin contract era prevăzut un comision de 6,5% pentru achizitori, folosit pentru a "unge" rotiţele deciziilor politice, la ei acasă, mai precis pentru a-l "sensibiliza" pe soţul doamnei prim-ministru Bhutto, responsabil, se pare, cu "paraîndărătul" vărsat "familiei domnitoare". În ultimul moment, Parisul, adică guvernul Balladur, impune, prin acelaşi contract, o extensie a comisionului cu încă 4%, beneficiarii fiind, de data aceasta, doi intermediari acţionînd în interesul vînzătorului, reprezentaţi printr-o "firmă de bloc", cum se zice pe la noi. "Băieţii deştepţi" au primit, în consecinţă, la intervenţia şi cu sprijinul direct al guvernului francez, 216 milioane de franci, după care s-au grăbit să verse 10 milioane în fondurile de campanie ale candidatului prezidenţiabil.....aţi ghicit: Eduard Balladur. Omul se apără, desigur, şi are de partea sa argumentul juridic tare, al instituţiei care a făcut verificarea cheltuielilor de campanie: documentul zice, cît se poate de oficial, că n-a găsit nimic ilegal! Poanta acestei poveşti este însă alta. Cel care a aprobat, la vremea respectivă, întreaga cheltuială, inclusiv comisioanele din banii publici, este actualul Preşedinte al Franţei, Nicolas Sarkozy, pe atunci ministru responsabil al bugetului!!!!! De unde şi vorba românească: Unde dai şi unde crapă! Ori, cine ştie, poate că submarinul acesta nu e chiar întîmplător scos, tocmai acum, la suprafaţă!

Superficial privind lucrurile, dintr-o perspectivă "tipic româneas­că", morala poveştii este simplă şi se livrează printre zâmbete largi, pline de subînţeles: Ce-i daţi atîta cu corupţia la români, nu vedeţi cît de mare este bîrna din ochiul vostru?! Iar dacă ne punem mintea şi facem şi puţină istorie, atunci ne aducem aminte că un Secretar general al Nato, fost vicepremier şi ministru de externe belgian, Willi Claes, s-a prăbuşit politic tot din cauza unei afaceri de finanţare "pe sub masă" a casetei partidului, din comisioanele legale ale unor contracte mamut de achiziţii militare; că însăşi Doamna de Fier a Marii Britanii, Margaret Thatcher, a fost implicată într-un proces de corupţie, tot pe contracte de armament, iar fiul său a fost chiar condamnat de un tribunal pentru acţiunile de "intermediere" la asemenea contracte, nu tocmai ortodoxe, făcute pe timpul mandatului mamei sale, că nimeni altul decît Marele Cancelar la Reunificării Germane, Helmut Kohl, şi-a asigurat ieşirea din scena politicii, nu călcînd triumfal pe covorul petalelor de roze, aşa cum istoria îi dădea dreptul, ci pe uşa din dos, mînjit de acuzaţiile de trafic de influenţă şi manipulare de bani negri, desigur nu în beneficiu personal, ci tot pentru "nobila cauză" numită puşculiţa partidului!

Pentru cei dispuşi să vadă un pic mai departe, însă, istoria corupţiei în rîndul înaltelor elite politice europene ridică o problemă de fond: este rădăcina, după cum se vede perenă şi atît de răspîndită a fenomenului, doar "slăbiciunea omenească" sau sursa trebuie identificată în slăbiciunile de fond, acceptate şi larg tolerate, ale sistemelor de control democratic asupra exerciţiului puterii?

Chestiunea atinge fundamentele democraţiei post-moderne şi arată cu degetul către unul dintre domeniile cel mai puţin frecventate de teoreticieni, ca să nu mai vorbim de practicienii politicii: eficienţa formelor de control politic şi legal, asupra exercitării mandatului guvernării. Dacă putem identifica elemente de progres, în organizarea democraţiilor europene, în ultimii 50 de ani, atunci cu siguranţă ele nu se referă la acest aspect decisiv. De aceea, corupţia politică a devenit un fenoment atît de "repetabil", aproape indiferent de contextul social şi de blazoanele celor ce ocupă la un moment dat înaltele funcţii publice. În consecinţă, atît timp cît vom vedea doar paiul din ochiul altuia, apele murdare ale corupţiei la nivel înalt vor continua să se reverse, iar nota de plată a "inundaţiilor" va fi mereu plătită de noi, păguboşii beneficiari ai democraţiilor cleptocratice.