Pierdut America... mă declar nul!

Anunţul a fost făcut marţea trecută, de Barak Hussein Obama, cel de-al 44-lea Preşedinte al Statelor Unite. Nu o să-l găsiţi pe site-ul oficial al Casei Albe, nici în vreo coloană de anunţuri personale, dar are toate şansele să se regăsească pe pagina care va deschide fila dedicată actualului preşedinte al SUA, în cărţile de istorie.

Pentru a ajunge în cea mai înaltă funcţie executivă a Uniunii Statale Americane, condiţia impusă oricărui politician este una singură, dar maximală: "Să cucerească America!" Să refacă, în mod simbolic, dar autentificat prin votul majoritar al electorilor ce reprezintă statele membre ale Uniunii, traseul Părinţilor Fondatori; să găsească soluţia care permite, fie şi pentru un timp relativ scurt, reunirea unei semnificative majorităţi a cetăţenilor sub steagul unei idei, al unui obiectiv generos, menit să producă o schimbare radicală şi semnificativă în viaţa societăţii. Din acest punct de vedere, indiferent de culoarea lor politică, toţi preşedinţii SUA sunt la fel! Ceea ce-i diferenţiază este poarta (simbolică!) pe care ies de la Casa Albă, la încheierea mandatului. Nu există decît două: una pe care o deschid cei care au pierdut America, în răstimp, şi alta pentru toţi ceilalţi, cei care au reuşit să o păstreze de partea lor ori, mai bine spus, au reuşit să rămînă de partea Americii. Din păcate pentru mulţi şi, desigur, pentru Partidul Democrat, Obama va părăsi Casa Albă pe poarta "pierzătorilor". Nu că ar fi vreo excepţie, ori că nu s-ar afla într-o companie selectă. Ar fi suficient să îl numim pe Nixon ori pe cei doi Bush, de la republicani, sau pe Carter, de la democraţi. Eşecul rămîne însă eşec şi pentru oricare dintre privilegiaţii locuitori din Pennsylvania Ave. 1600, el are o dimensiune istorică. Alegerile de la jumătatea celui de-al doilea mandat al lui Obama au consfinţit acest lucru, prin victoria electorală şi politică a republicanilor care controlează acum majoritatea din ambele structuri ale Legislativului american - Camera reprezentanţilor şi Senatul. Pentru actualul Preşedinte nu mai există nici drum de întoarcere şi nici vreo şansă de a evita întîlnirea cu Istoria de pe promontoriul eşecului!

De ce şi cum a pierdut Obama America? este o poveste care nu se aseamănă cu prea multe altele! La alţii, de vină a fost cel mai adesea jocul puterii; fascinaţia şi efectul de pierdere a contactului cu realitatea, cu viaţa oamenilor de zi cu zi, cu urmarea tragică a unor grave greşeli. Sau, desprinderea masivă a Americii şi a americanilor de agenda politică a Preşedintelui, cu efectul inevitabil de desincronizare: unul a mers înainte, în timp ce majoritatea celor care l-au ales a luat-o pe alt drum. În cazul lui Obama nu este vorba nici de jocurile puterii, nici de desincronizare, ci de o masivă "deconectare politică". Odată ajuns la Casa Albă, Obama a devenit cel mai "apolitic" Preşedinte pe care America l-a avut vreodată. Nici una dintre marile probleme ale Americii nu l-a avut alături, nu l-a absorbit, nu l-a "chinuit" cu adevărat. Pentru niciuna nu a părut măcar suficient de interesat ca să ofere un răspuns credibil, capabil să-i marcheze trecerea la Casa Albă. Uriaşa criză economică a fost lăsată pe seama FED-ului, care a făcut singurul lucru pe care poate să îl facă - a tipărit bani şi a mai răscumpărat din datoriile pe care singur le-a făcut, reuşind un precar echilibru, capabil deocamdată să hrănească iluzia "flotării" dolarului. Nu să producă şi mult dorita relansare economică! Pentru comparaţie, dacă în anii 1950-1960 un dolar datorie publică, guvernamentală, producea 2,4 dolari creştere economică, astăzi pentru acelaşi dolar datorie efectul este doar de 0,003 dolari, adică aproape nimic, iar raportul are toate şansele să devină, curînd, negativ (vezi Rickards, "The Death of Money"). Criza din politica internaţională, generată de lipsa obiectivelor de viziune constructivă şi de efectele cumulate, tot mai severe, ale supra-implicării militare americane, urmată de o deconectare la fel de puţin productivă, de lipsa soluţiilor pentru temele majore ale relaţiilor cu Rusia, Iran sau China nu a contribuit cu nimic la repoziţionarea favorabilă a Americii în raport cu ea însăşi şi cu restul lumii. Marile teme ale inegalităţii sociale, macro-proiectele capabile să relanseze dezvoltarea, temele angajării ştiinţei, educaţiei şi tehnologiei pentru a realiza, cu uneltele viitorului, "visul american", care au făcut, spre exemplu, măreţia mandatului Kennedy, au rămas cu totul străine preocupărilor Preşedintelui Obama. Un preşedinte care s-a întîlnit cu agenda politică a Americii, doar pentru că a găsit-o pusă de cineva pe biroul din salonul oval şi asta doar pentru a bifa un soi de ritual al locului de muncă şi nicidecum pentru a da un sens implicării Preşedintelui în viaţa Uniunii şi cetăţenilor ei.

O anume conjunctură politică, foarte specială, i-a pus în braţe lui Barack Obama o şansă uriaşă, pe care, liniştit, netulburat, cu un zîmbet artificial mereu prezent pe buze, pur şi simplu a lăsat-o să plece, să se risipească în nisipul din deşertul de uitare al Istoriei. Păcat!