PLASAMENTE ALTERNATIVE Je suis Brancusi

M-am uitat cu atenţie, de ziua lui Brâncuşi, Ministerul Culturii era OK, Academia şi ea, fără probleme, obişnuită de la flitul lui George Oprescu de la sfârşitul anilor 50, intelectualii şi ei liniştiţi, oamenii de artă - Zen, înghit tot. De ce mă aşteptam să fie altfel? Nu, nu din cauza reclamei firmei bogate de petrol, în care românii "servesc" un grătărel chiar pe Masa Tăcerii! Nicidecum, aia a trecut dureros de neobservată, ca un fapt normal. Totuşi, mă aşteptam să producă ceva reacţie descoperirea secretului lui Brâncuşi. Chiar el, şi a fost revelat nicăieri altundeva decât în publicaţia Observatorul cultural care,aşa cum îi spune numele, se ocupă cu observaţii culturale. Doamnelor şi domnilor români şi voi ăştia din toată lumea care îl întoarceţi pe Brâncuşi pe toate părţile, minunându-vă fără încetare de geniul lui, aflaţi acum secretul chiar din gura, de fapt chiar din scrisul lui Brâncuşi. Sau măcar aşa ne spune această publicaţie culturală. Deci: "Mă întrebaţi dacă fac şi aici Călăreţe şi Vînoase d'alea. Apăi să ştiţi că de ar fi de pe ăştia ar trebui să cioplesc în fiece zi cîte una. Păi io numa cu astea mă ţiu că le vînd ăl mai ghini din tăte cioplelile mele. Aşa grăit-a Brâncuşi?" Aşa susţin publiciştii culturali şi autorul respectivului articol dintr-un număr din decembrie trecut. Pe scurt, ei afirmă că ne este prezentată o scrisoare trimisă de sculptor, în 1914, "rudelor" din localitatea buzoiană Măgura. Conţinutul "epistolei" este, de fapt, un rezumat al vieţii sculptorului, în care apar de toate, la grămadă, şi povestea forţat familiară a monumentului funerar de la Buzău, şi întâmplarea cu Morţun şi fântâna lui Haret, şi plecarea lui în America.

Şi, totuşi, nu ne vom concentra, dintr-un început, pe articolul din Observatorul cultural din 2014, ci pe cel din Playboy, din 2003. Pentru că, da, a existat şi atunci un articol în respectiva publicaţie de mare cultură, care ne prezenta, cu maximă certitudine, tot o scrisoare a lui Brâncuşi. Ni se spunea că fusese adresată, de acelaşi mare sculptor al întregii umanităţi, ţăranilor care îl găzduiseră când stătuse el la Măgura, cu scopul de a alege piatra pentru soclul monumentului funerar, altfel de bronz, al doctorului Stănescu, de la Buzău. Şi, ni se spune în scrisoarea revelată în 2003, în Playboy, Brâncuşi găsise nişte marmură pe prispa ţăranilor din Măgura şi se apucase să sculpteze, de parcă modela în săpun sau în turtă dulce, nişte femei miniaturale care stăteau călare şi îmbrăţişau cu disperare, de frică să nu cadă, un falus uriaş. Brâncuşi se apucă să se laude faţă de respectivii ţărani că localnicii i-au cerut să îi mai trimită de la Paris sculpturi din acestea, pornografice, pe care ei le vindeau cu mult succes pe la talciocuri. În "scrisoarea" din 2003, Brâncuşi ţine, hodoronc-tronc, să le povestească amicilor ţărani această scenă aberantă ce revine şi în episodul din 2014: face mămăligă şi pui la ceaun în curtea atelierului şi haita disperată de foame şi izolare eternă care îl înconjura în acel microunivers al artiştilor saliva cu nasul lipit de geam.

În 2003, indignarea de a citi o astfel de susţinere a fost depăşită de plăcerea de a demonta fiecare cuvânt şi idee din acel articol. În primul rând, nu era publicată nicio imagine a presupusei scrisori, nu ştiam cum arată, nu îi văzusem grafia. În rest, nimic nu corespundea, totul era un talmeş-balmeş de cel mai prost gust şi cel mai scăzut nivel. Un psihanalist ar fi descoperit multe în mintea celui care a inventat aşa ceva. În textul publicat atunci, noi am descoperit că datele invocate nu corespund cu perioadele petrecute de sculptor la adresele respective, că în text se amesteca apostroful cu liniuţa ca metodă de despărţire a cuvintelor, că limbajul popular ce i se atribuie lui Brâncuşi nu apare nicăieri în scrierile meşterului-filosof, că regionalismele sunt mai degrabă moldoveneşti decât olteneşti, că adresa, în franceză, se scrie mereu cu numărul înaintea străzii şi nu cum apare în presupusa scrisoare, ca în româneşte. Şi multe alte neconcordanţe sau lucruri greu de crezut: că ţăranii români de acum un secol aveau marmură uitată pe prispă sau că sculptorul avea frustrări ce fac ravagii în contemporaneitate.

Cele două "scrisori" revelate prin publicare, una în 2003, în Playboy, şi alta în 2014, în Observatorul cultural, se vor a fi diferite dar sunt atât de asemănătoare încât ai impresia că recenta este o variantă corectată şi adusă la zi a celei mai vechi. Acum se foloseşte numai apostroful şi se consumă mult spaţiu grafologic pentru a explica de ce nu corespundeau adresele invocate în 2003 cu perioadele trăite de artist în acele apartamente. Astfel, episodul 2014 începe chiar cu lămurirea peste timp a reproşurilor pe care le făceam atunci, ai senzaţia că Brâncuşi, cel din 2014, răspunde uimirilor formulate, în 2003, când ne întrebam de ce îşi dădea el o adresă la care nu mai stătea demult: "de vreo lună nu mai trecui prin Place Dauphine. Ieri cînd trecui pe la un amic de'l lăsai în locul meu la mansardă, mă strigă portaru şi'mi dete vreo 8 scrisori sosite din ţară în care o găsii şi p'asta de la aldi matale. NeaVasile şi nea Petrică io vă dădui adresa asta că aci mă cunoaşte şi poştaşu şi portaru casei şi mi le păstrează. În casa în care am atelieru de vreo 7 ani îmi mai dădu proprietaru încă o cămăruţă care are uşe în atelieru meu".

Neconcordanţele lingvistice se repetă şi ele cu un stoicism demn de o cauză bună. Deşi s-au făcut eforturi - articolul se intitulează chiar Maestrul perfectului simplu - abundă deranjant moldovenismele şi alte concepţii eronate despre cum ar fi trebuit să se exprime sculptorul. Este o adevărată hemoragie de ghini, cuvânt pe care strămoşii mei olteni nu au cum să îl înţeleagă. Şi s-ar uita ca la un sărac de minte la cel care va pronunţa cuvântul chirostriili, despre care ar trebui să credem, conform articolului din Observatorul cultural, că l-a scris olteanul Brâncuşi. Dincolo de aceste observaţii concrete rămâne stupoarea cu care luăm act de acest Brâncuşi care ni se propune în articol, frustrat şi limitat, un mitocan sadea, semianalfabet, care se hlizeşte cocalareşte din aceste text.

Dacă în 2003 reproşam faptul că nu vedem şi noi măcar o umbră fotografică a invocatei scrisori, în 2014 ni se oferă poza. Şi, desigur, previzibila problemă explodează: chiar şi membrii acribici ai cercului Micilor grafologi de la Casa pionierilor pensionari ar constata că grafia publicată în facsimil nu are nicio legătură cu scrisul lui Brâncuşi, aşa cum apare el în numeroasele publicaţii ale Centrului Pompidou sau pe la vreo licitaţie pariziană. Ca argument ştiinţific maxim ni se spune că scrisoarea apare pe "site-ul internaţional al anticarilor", fără a ni se spune care ar fi acesta, noi fiind adepţii imposibilităţii existenţei unui site, unui singur site, care să merite această încadrare superlativă. Un tânăr al zilelor noastre ar găsi, destul de repede şi uşor, între 20 şi 20 de mii de site-uri internaţionale ale anticarilor.

Textul publicat de Observatorul cultural cuprinde atât presupusa scrisoare, cât şi o promisiune pentru viitor care ne cam sperie: "Există astfel de mărturii, cunoscute în parte, foarte multe încă aşteptînd să fie date la lumină". Până atunci vom avea, însă, timp să tratăm anecdotica textelor de acest tip aruncate deja în viaţa culturală românească, urmând, probabil, piaţa de profil.