Politichie cu amnezie încorporată

Spoiala de normalitate a politicii noastre a căzut de pe pereţii şandramalei încropelnice numită România mult mai repede decît a durat să fie pusă pe pereţi. Brusc! Amorsă ioc, maglavais de doi bani şi multă apă. Chioară!

Suntem în februarie şi "marii comandanţi de oşti" ai partidelor care au înfrînt cu atîta succes la alegerile din decembrie încă nu au terminat de împărţit prada de război. Posturile cheie din administraţie, de la care atîrnă "binele ţării" şi, de la binele ţării, nu-i aşa, binele lor şi al găştilor clientelare acreditate. Am ajuns la prefecţi, dar odiseea este departe de a fi încheiată. La noi e boală lungă, cum îmi explica mie un prieten din Austria, din vremurile în care ţara lui era prizoniera unui sistem binar de partide care se succedau la putere, oarecum, după modelul "rotativei guvernamentale" inventată de Regele Carol I: împărţeala se termină abia după ce s-a dat şi ultimul loc de portar la o instituţie de stat. Cam aşa e şi pe la alte case mai mari, nu-i vorbă, ca să nu amintesc decît Franţa, sora noastră mai mare de ginte latină... Ocupaţi pînă peste cap cu această trebşoară, de cea mai mare importanţă şi răspundere politică, guvernarea a uitat de toate. Chiar şi de buget. Însăilarea aceea de cheltuieli ale statului, întotdeauna mai mari decît cele prevăzute şi de venituri, niciodată încasate în totalitate. Încropeală, încropeală... dar fără ea maşinăria guvernării merge din patru pistoane în două şi alea tuşind de mama focului. Conform legii, zisul buget trebuie aprobat, nu doar de guvern, ci şi de parlament pînă la începerea anului calendaristic. Desigur, legea prevede şi nişte excepţii, că de-aia e România, nu America, ţara tuturor posibilităţilor. Am mai avut bugete aprobate prin aprilie, dar de ce trebuie întotdeauna să ne luăm după apucăturile cele mai rele?! Uite, de aia, că uitarăm! Doar uitarea, zice şi romanţa bunicii, e scrisă-n legile omeneşti!

Cînd se lăfăiau ei, aşa, mai fără de griji în uitarea asta, aproape terapeutică, hodoronc tronc a mai căzut o bucată de tencuială. Mare, cît tot calcanul. A luat foc spitalul, da ce spun eu spitalul... mama şi tata spitalelor covid din România, perla din bijuteriile coroanei, tocmai în buricul Bucureştilor, la cîteva sute de metri de guvern şi la vreo doi kilometri, în linie dreaptă, de Palatul Cotroceni.

Pentru că are un SPP mai ortoman, Preşedintele a ajuns totuşi înaintea Premierului la faţa locului, de unde, după laude meritate la adresa salvatorilor şi încurajări însufleţite adresate celor care tocmai îşi dăduseră sufletul, a plecat liniştit. La schi... mă rog, ca şi cînd ar mai avea vreo importanţă în ce direcţie şi spre ce îndeletniciri mai mult sau mai puţin recreative. Păi, ce, mai avea altceva de făcut? Mă rog, o fi avut, dar o fi uitat... e şi el om, nu-i aşa... are deci dreptul să uite!

Pleosc, trosc, bum... căzu şi bucata care ascundea... străveziu, dar totuşi mai ascundea ceva din dezastrul de la învăţămînt. Acum e clar: 600.000 de copii s-au uitat la stele, soare, iarbă, zăpadă şi alte elemente, foarte educative, ale naturii, că la tablete... de unde atîtea tablete? Mai ales că alea, fără net, sunt încă şi mai puţin utile decît tigaia de deasupra maşinii de gătit din bucătărie. În plus, mai adăugaţi dumneavoastră şi pe cei 6000 de profesori necalificaţi să intre la clasă, dar care intră, că, decît să stea goale băncile, mai bine aducem totuşi pe cineva! Nu vorbesc despre profesorii şi elevii care, chipurile, au făcut învăţămînt pe tablete şi pe net, fără nici o metodologie acreditată şi fără nici un control asupra efectului cognitiv, imediat sau de mai lungă durată. Şase sute de mii şi şase mii, acestea sunt reperele mult mai mult decît suficiente pentru ca România să declare stare de dezastru pe întreg teritoriul ţării, din motive educaţionale. Noroc cu Preşedintele că şi-a adus aminte şi i-a chemat la el la Cotroceni, pe cîţiva, să hotărască dacă şi cum deschidem şcolile la 8 februarie. Dascălii şi părinţii ar zice da, ăi din turnul de veghe al pandemiei zic să nu care cumva! S-or înţelege ei cumva, nu ştiu cum şi nici nu prea contează. Esenţialul este să îşi aducă aminte cineva de cei şase sute de mii şi şase mii, de care altfel lumea uită cu plăcere. Cui îi place să îşi aducă aminte de toate nenorocirile şi scheletele de prin dulapuri!

Acu, dacă tot dădu năpasta asta cu focul din spitale, unii s-au apucat să numere cîte funcţionează fără autorizaţii de incendiu. Cu sutele! Şcolile... cu miile. Nici cu alte utilităţi nu stau ele mai bine, de la apă curentă şi electricitate, la colectarea şi eliminarea deşeurilor, ori condiţia sanitară a veceurilor, acolo unde există, desigur. Da, ce contează, dacă putem uita atît de uşor de ele. Uităm, fie vorba între noi, nu de ieri, nu de azi, ci de vreo cincizeci şi mai bine de ani, de cînd în România doctrina oficială a puterii, oricare a fost culoarea ei polică, a fost: "Merge şi aşa! Asta avem, asta vă dăm, cui nu-i place, să scrie-acasă!". Treaba de mîntuială şi închisul ochilor la fără-de-legile devenite legile curente de funcţionare, care au prăbuşit nu doar sistemul de sănătate şi pe cel de învăţămînt din România, ci multe altele, cum ar fi cel de utilităţi urbane, de transport, de servicii administrative şi încă multe altele, este politică oficială de stat încă de prin perioada de avînt a dictaturii ceauşismului obscurantist, adică de pe la jumătatea anilor 70 ai secolului trecut. Şi aşa a rămas pînă azi, în pofida tuturor valurilor de "reforme" în care România s-a bălăcit după 1989. Da... ce să-i faci... din 1972-1973 şi pînă azi, a trecut ceva vreme. Cine să mai ţină minte toate cîte au fost şi despre care, fie vorba între noi, nici nu s-a prea mai povestit?!!!

Mă luai cu vorba şi, iaca, era să uit şi eu! Pandemia, "ciuma", bat-o vina. Cu ea, cum rămîne? Păi, rămîne cum o vrea Dumnezău Bunuţul, ori vreunul dintre sfinţii lui căruia i-o fi delegat problema! El ştie şi cîtă lume o fi atinsă deja de molimă şi cîţi ori fi făcut imunitate pe cont propriu, pînă să mai vină vaccinul, şi unde poate românul să se înscrie pentru tranşa 732 de vaccinare şi dacă se înscrie, cînd şi unde trebuie să se ducă şi dacă ajung vaccinurile alea "planificate" în România şi ce se întîmplă cu ele după ce ajung şi cînd vom avea măcar trei milioane de vaccinaţi, cu rapel cu tot, ca să putem spera ridicarea restricţiilor de viaţă care ne-au prăbuşit în marginea prăpastiei, economic, social şi psihologic, deopotrivă. Măcar El să nu uite şi de noi... nu de alta, dar nu ar avea nici o scuză. Lui, prin "job description" nu-i este îngăduit să uite!!!