PUCIUL EŞUAT DIN TURCIA Cîştigătorul ia totul

Tayyip Erdogan a primit în dar o lovitură de stat! Chiar de la Allah, însuşi! Aşa susţine Preşedintele Turciei, iar noi nu avem nici un motiv să ne îndoim, deocamdată. Caracterul excepţional al darului provine din faptul că nu era o lovitură pe care să o dea Erdogan, ci una împotriva lui, menită să îl răstoarne de la putere! În sfîrşit, pentru ca darul să fie perfect, altminteri nu ar fi fost unul divin, lovitura trebuia să eşueze. Şi...a eşuat! Cum şi de ce a eşuat, pare să ţină, însă, mai mult de rosturile omeneşti decît de cele sfinte.

Modelul "standard" al loviturilor de stat organizate de militari şi eşuate este Operaţiunea Walkyria (Unternehmen Walkure), organizată în timpul celui de al doilea război mondial pentru a-l răsturna de la putere pe Hitler. Succesul sau eşecul loviturilor de stat organizate şi realizate de militari depinde de rezolvarea cu succes a trei probleme. Prima este "camuflarea". Militarii nu se pot întîlni în secret prin parcuri să pună la cale o lovitură de stat şi nici nu stau decenii la rînd prin ţări străine de unde sunt "paraşutaţi" apoi în ţara în care trebuie să dea lovitura de stat! Soluţia problemei presupune, mereu, faptul că activităţile de planificare şi de organizare sunt vizibile pentru cel căruia i se pregăteşte debarcarea, autoritatea supremă în stat, comandantul suprem al armatei, fie el preşedinte sau rege. Dacă mascarea loviturii nu funcţionează, atunci puciul militar va eşua, de cele mai multe ori, încă din embrion. În cazul Operaţiunii Walkyria, planificarea şi organizarea s-au făcut sub acoperirea unui plan pentru situaţii excepţionale, aprobat chiar de Hitler, menit să împiedice pierderea puterii sub presiunea ridicării în masă a populaţiei împotriva regimului, sub imperiul nemulţumirilor crescînde şi a sacrificiilor tot mai mari făcute în condiţii de război, atît pe front, cît şi în spatele lui. El prevedea trecerea totală a puterii în mîinile Armatei de rezervă, dizolvarea legală şi anihilarea celorlalte instituţii de autoritate cum ar fi fost SS-ul sau partidul nazist (NSDAP), arestarea liderilor şi trecerea trupelor sub comanda comandanţilor de regiuni militare. A doua condiţie este scoaterea rapidă din joc a şefului statului, cel care deţine legal autoritatea asupra armatei. Armatele nu pot funcţiona eficient cu loialităţi împărţite. Dacă scoaterea din joc nu se realizează în momentul 1 al declanşării loviturii de stat, şansele de reuşită se prăbuşesc direct proporţional cu timpul întîrzierii.

Varianta din 1943 a primei declaraţii publice, din planul Walkyria începea cu cuvintele: "Fuhrerul Adolf Hitler este mort" !!! În "filmul" real al operaţiunii acest punct a fost ratat, prin eşecul atentatului de la 20 iulie.

În sfîrşit, cea de-a treia condiţie este obţinerea rapidă a sprijinului intern, al unei părţi importante a populaţiei, a centrilor nodali pentru controlul asupra populaţiei: mass media, instituţii de ordine publică, reţeaua serviciilor economice de primă necesitate etc la care se adaugă obţinerea unui sprijin extern. În cazul loviturii de stat organizată în Turcia împotriva lui Erdogan, este mai mult ca sigur că Preşedintele ştia, iar acoperirea a fost lăsată să fucţioneze, doar pentru a fi sigur că "vînatul" va activa mecanismul declanşator al cursei. Ratarea scoaterii din joc a lui Erdogan nu mai este, prin urmare, o surpriză, forţele sale de securitate l-au plimbat sub control dintr-o locaţie într-alta, inclusiv cu ajutorul navelor aeriene, fără ca organizatorii puciului să poată împiedica acest lucru. În sfîrşit, populaţia a fost mobilizată, dar nu de organizatorii loviturii militare, ci de Erdogan şi sprijinitorii săi, ceea ce a îngropat definitiv orice şansă de succes. Cît despre implicarea directă sau indirectă a diferiţilor "jucători" externi, Erdogan nu a făcut nici un secret, ba chiar a declanşat cea mai puternică tensiune diplomatică din istoria relaţiilor Turciei cu SUA, acuzînd vehement implicarea americană de partea puciştilor şi cerînd, ca răscumpărare, capul (extrădarea din SUA) a lui Gulen Fehtullah. Ce are de gînd să facă Erdogan cu darul pe care l-a primit, nu mai este nici un mister. Să epureze armata! În realitate, operaţiunea a luat forma unei lungi nopţi a cuţitelor de mult ascuţite, folosite nu doar, ba chiar nici măcar în primul rînd, împotriva unor comandanţi militari, ci împotriva unei alte "armate", cea a adepţilor lui Gulen Fehtullah, formată mai ales din oameni ai sistemului judiciar şi educaţional din Turcia. Se ştie, ruptura dintre cei doi a intervenit în momentul în care procurori şi judecători prea îndrăzneţi au început să scotocească afacerile familiei Erdogan ameninţînd să transforme un Preşedinte într-un deţinut de drept comun. Ca şi acum, bătălia pentru putere a fost cîştigată de Erdogan!

Cui prodest? Un dar divin, prin definiţie, nu aduce beneficii doar celui care l-a primit, ci iradiază asupra comunităţii sale, mai larg, asupra omenirii. Acest moment politic şi psihologic al lui Erdogan descrie o paralelă relevantă cu cel al lui N. Ceauşescu, din 1968. Ce a urmat, se ştie! Un regim de dictatură personală, cu obsesia supravegherii permanente şi omnivectoriale a populaţiei, slăbirea masivă a armatei, pînă la ruinarea puterii sale de organizare şi de luptă, închiderea în modelul unui naţionalism supra-exaltat ideologic, izolarea treptată de lumea exterioară în care atît "prietenii", cît şi "inamicii" sunt temuţi, deopotrivă. Singurul rezultat previzibil: prăbuşirea, atît a regimului, cît şi a ţării!

Toate acestea, puse cap la cap, alimentează îndoiala! S-ar prea putea, totuşi, ca darul primit de Erdogan să nu fi fost unul divin. Aduce a cal troian şi s-ar putea ca liderul de la Ankara să se găsească, mai devreme decît crede, în postura păcălitorului păcălit!