Rănile sîngerînde ale lui septembrie

În calendarul meu subiectiv, septembrie este încoronată pentru totdeauna regină a visării. O poartă prin care am privilegiul să trec, o dată pe an, mult dincolo de orizontul lumii în care trăiesc şi să cutreier frumuseţi despre care cuvintele nu vor putea vorbi niciodată; unele despre care n-am şti niciodată nimic, dacă visele, măcar din cînd în cînd, nu ni le-ar aduce, proaspete, în faţa ochilor de dinlăuntrul sufletului. Am ştiut că viaţa mea şi poate a multor altora nu va mai fi niciodată la fel, în acel septembrie însîngerat, morsecat, zdrobit, prăbuşit într-o mare de fiare şi zgomote infernale care au acoperit strigătul de spaimă al morţii quasi-simultane a peste 3000 de oameni. O Americă perplexă se uita în ochii noştri, prin intermediul a mii de camere de luat vederi, fără să înţeleagă ce i se întîmplă şi de unde i se trage nenorocirea. Dacă un Preşedinte al Statelor Unite a exprimat vreodată, prin trăirea proprie, starea profundă a ţării sale, atunci acela este J. W. Bush. Stînd pe un scaun într-o sală de grădiniţă, placid, aproape fără nici un contact interior cu copii care-şi derulau programul lor minuţios pregătit, Preşedintele făcea doar un alt exerciţiu de imagine, pus de vreun consilier grijuliu în agenda acelei zile. Din stînga, intră unul dintre oamenii serviciului de pază şi-i şopteşte la ureche: un avion s-a ciocnit de turnurile gemene din New York! Într-o singură clipă, faţa Preşedintelui s-a transformat în imaginea-emblemă a incomprehensibilităţii. După alte cîteva minute, acelaşi personaj dă năvală în încăpere, îl saltă pur şi simplu pe cel mai vulnerabil om al planetei pentru a-l duce spre locurile secrete prevăzute în planurile de apărare anti-nucleară ale Statelor Unite. De aici înainte, res-tul este doar istorie. O istorie încă şi mai însîngerată decît acel septembrie trist, o istorie plină de contorsiuni care au strîmbat lumea parcă mai tare decît s-au răsucit vreodată structurile metalice din inima Turnurilor Gemene, o lume în care cuvîntul război a fost făcut de un Preşedinte să răsune în urechile americanilor, prima dată după a doua mare conflagraţie a secolului XX, cu accente eroice, triumfale: "America is at war!"

Ce legătură mai păstrăm cu acele evenimente? În plan subiectiv, pentru mine, cordonul ombilical al trăirilor răscolitoare ale acelor ore, minute şi zile, de care nu mă pot des-prinde, pe care nu-l pot tăia, oricît m-aş strădui, este replica unei femei pe care o puteţi vedea într-un clip de promovare a documentarului dedicat rememorării acelor zile, în America. Femeia stă într-un fotoliu, aproape imobilizată de teroare şi durere, rămasă în acea postură, poate, din clipa fatidică şi pînă astăzi, spunînd printre cele cîteva lacrimi care i-au mai rămas de plîns, după zece ani: "De fiecare dată cînd văd imaginea aceea la televizor, îl văd pe fiul meu murind!" Este imaginea televizată a primului avion zdrobindu-se de turnul de nord.

În plan politic, tabloul nu este cu nimic mai puţin trist. Lumea post 9/11 nu este deloc una mai bună, mai sigură, ori mai primitoare pentru cele peste 6 miliarde de suflete din care este compusă. Politica americană, acasă şi în lume, a încercat aproape orice, pentru a recupera pierderea suferită în acel septembrie. Orice, mai puţin luciditatea şi stăpînirea de sine. O Americă a politicii umorale, ori programatic destructivă, întruchipată cel mai bine, de data aceasta, de imaginea fals zîmbitoare a vicepreşedintelui Cheney. "Ne-au lovit ei? Îi vom lovi noi, încă şi mai tare!" Poate că, în logica de laborator a puterii, varianta aceasta să fie acceptabilă. În lumea reală a puterii, însă, ea s-a dovedit prea puţin favorabilă Statelor Unite. Poziţia Americii în lume, după acest deceniu care a consumat reacţiile echipei Bush-Cheney la evenimentele din 11 septembrie, este una mult mai fragilă, mult mai contestată, mult mai puţin sus-ţinută, de oameni şi de oamenii politici ai planetei (sunt totuşi două categorii diferite de fiinţe!), decît era în ziua dezastrului de la New York. În plan intern, societatea americană, departe de a fi mai unită sau mai coerentă, este profund divizată şi începe să reacţioneze tot mai negativ la măsurile restrictive impuse, la repezeală, de politicile anti-teroriste clocite în incubatoarele de coşmaruri ale instituţiilor "specilizate", promovate de Administraţia Bush şi, iată, prea puţin sau deloc schimbate de Administraţia Obama! America a fost făcută prizonieră a fricii chiar de către conducătorii ei! "Acesta este preţul necesar pentru o mai mare securitate", toacă morile seci şi vocile anti-liberale din America şi de pretutindeni, doar că nimeni n-a făcut dovada că n-ar exista şi soluţii mai bune. Problema este că nimeni nu le-a căutat! Spre marea dezamăgire a multor americani şi iubitori ai Americii, cel mai puţin dintre toţi, chiar oamenii Administraţiei Obama. "To add insult to injury" sau, cum spune parcă mai usturător limba română, "ca să pună sare pe rană", soarta a "dăruit" Americii, de atunci, cea mai gravă criză financiar-economică cu care a fost confruntată vreodată. Aproape că 9/11 s-a pierdut într-un fundal al preocupărilor pentru cei mai mulţi americani, confruntaţi cu consecinţele de pînă acum ale crizei şi, mai ales, cu aprehensiunea unei posibile prăbuşiri incontrolabile a întregului eşafodaj care sprijină societatea celor 200 şi mai bine de ani de istorie americană. Alte "turnuri" au continuat să se prăbuşească, de atunci încoace, şi nimeni nu pare sigur că am ajuns la capăt! Dimpotrivă!

În acest peisaj tulburat de septembrie, care a devenit duşmanul de moarte al oricărei calde şi senine reverii, îmi vine în minte vechea înţelepciune: "Cine seamănă vînt, culege furtună!"

Cînd, însă, au fost oamenii politici înţelepţi?!