Soldatul şi praştia

Pandemia a reuşit să schimbe, cel puţin la noi, percepţia pe care oamenii o au faţă de cadrele medicale. Nu mai vorbeşte nimeni de şpăgi, malpraxis, comportament lipsit de empatie şi alte lucruri, ci de eroi, soldaţi aflaţi în prima linie a războiului invizibil, ultima speranţă. Procesul care duce la admiraţia în exces nu e ireversibil, în curând ne vom convinge de acest lucru şi vor începe reclamaţiile. Va fi nedrept!

Ultimele săptămâni le-am petrecut într-un spital, ca să fiu foarte exact pe un pat aflat într-un spital. Din interior lucrurile se văd total diferit faţă de cum le deformează lentila televizorului. Medicii sunt oameni şi suferă de toate "bolile" umanităţii, aşa că dacă vrem să nu avem deziluzii, nu este cazul să ne facem iluzii. Am citat dintr-un antrenor celebru de fotbal. Am constatat pe propria piele că există bunăvoinţă, înţelegere, dorinţă de a ajuta, durere în cot - pe parte umană - lipsuri de tot felul - pe parte de dotări - şi un sistem construit total eronat, în care se alocă mai mult timp unor chestiuni birocratice decât îngrijirii bolnavilor. Impresia este că am dotat soldatul de la care aşteptăm salvare cu o praştie, în timpul unui război în care se folosesc arme nucleare.

Recunosc, din start, că am avut parte de un chirurg de excepţie. De asemenea, admit că asta nu a fost suficient pentru confortul meu fizic şi psihic. De ce?

Pentru că nu e foarte plăcut să auzi în timpul operaţiei că electrocauterul, sper că am reţinut corect termenul, nu funcţionează tocmai bine, că atunci când ţi se face o puncţie în tot spitalul nu se găseşte un ac mai gros,care ar fi necesar pentru succesul acţiunii, că o asistentă vine să se împrumute de la tine, pacient, de un medicament pe care să-l administreze unui alt pacient, că un medic face o procedură medicală şi se vede nevoit să plece până la farmacia de la colţ să cumpere nişte albastru de metilen, sau că, după foarte multe zile de mâncat doar ce îţi serveşte spitalul (pentru că e carantină şi nu mai primeşti nimic din exterior, doar apeluri telefonice şi mesaje), "suferi" de proastă administrare a alimentaţiei. Oricât optimism deţii la purtător, nu e firesc să ai mari aşteptări atunci când urci un bun pilot de Formula 1 într-o căruţă şi îl trimiţi pe circuit. Toate acestea s-au petrecut într-o perioadă când spitalul nu era foarte aglomerat. Se "sparie gândul" de ce va fi când lucrurile se vor schimba din punctul de vedere al afluxului de pacienţi. Desigur, nu pot generaliza, am la îndemână un singur caz. Poate în alte părţi e mai bine, cu siguranţă există şi spitale în care în aceste zile nu se mai face nicio greşeală, mai ales în cele închise în urma îmbolnăvirii în masă a cadrelor medicale. Cine nu munceşte, nu greşeşte.

În vremuri mai bune aş fi încheiat cu o semi-glumă. Revenit acasă, i-am cerut soţiei un pahar cu apă, imediat ce l-am primit i-am băgat 10 lei în buzunar. Dacă aţi citit ultima frază, vă rog să o ignoraţi, nu are legătură cu realitatea. Sau are? Nu cred că mai ştiu, important e să avem încredere.