Starea şi durerile naţiunii

Discursul despre "starea naţiunii" reprezintă un altoi de tradiţii pe care România le cunoaşte doar din cărţi, nu şi din propria practică a democraţiei. Dacă este să o fixăm în timp şi spaţiu istoric, naşterea acestei proceduri este legată de momentul istoric în care exercitarea puterii suverane, adică a Suveranului!, a fost delegată celor două ramuri, Executivă, reprezentată de Guvernul Majestăţii Sale, şi Legislativă, reprezentată de Parlament, condus nominal, însă, tot de către Suveran. În mod intenţionat sunt folosite referinţele supra-aglomerate la Suveran, pentru că tradiţia aceasta a fost creată de logica gestiunii puterii în monarhiile care au făcut trecerea spre democraţie, cea britanică oferind, de departe, modelul de referinţă cel mai complet şi complex. Pînă în ziua de astăzi, pentru a marca Autoritatea Suverană a Regelui (Dreptului Divin!) drept sursă pentru legitimarea exerciţiului autorităţii de administrare a treburilor publice, capul încoronat al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord prezintă în faţa Parlamentului, reunit la des­chiderea fiecărei noi sesiuni, Dis­cursul Tronului. Obiectivul său este de cea mai pură esenţă politică, adică prezentarea obiectivelor (priorităţilor) de guvernare. Marcată de originile sale britanice, democraţia americană a consacrat şi ea această practică, plină de miez, chiar prin Constituţie. Aici, Preşedintele ales al Statelor Unite a luat locul Capului Încoronat. Pentru că Uniunea este entitatea condusă de el, discursul se referă la Starea Uniunii! Fără excepţie, de la primul Preşedinte al Statelor Unite şi pînă astăzi, deţinătorii mandatului s-au achitat de această obligaţie care nu ţine de modă, de exerciţii de PR sau de simplă tradiţie, ci este parte intrisecă, chintesenţă, a procesului politic şi de guvernare. După 1990, Constituţia României a creat un spaţiu pentru o asemenea practică, o modalitate specială de relaţionare dintre Parlament şi un preşedinte ale cărui funcţii nu decurg nici dintr-un drept divin şi nici dintr-un mandat de guvernare cu care ar fi fost investit prin vot direct. Votul direct există, dar mandatul guvernării nu se află la Preşedinte, ci la Guvern, a cărui autoritate, la rîndul ei, decurge din votul de învestitură al Parlamentului. Din acest punct de vedere, Constituţia României a creat posibilitatea dis­cursului privind starea naţiunii, ca un atribut prezidenţial, fără a-i fixa nici obiectivele, nici greutatea instituţională în raport cu Parlamentul sau Guvernul. Una dintre nenumăratele forme fără fond în crearea cărora suntem neîntrecuţi experţi, iar asta nu de azi, de ieri!

Pentru că nu erau probabil suficiente motive de antagonizare, de competiţie, de război sau, simplu, de zgîndărit cu băţul prin gard, cineva i-a şoptit în ureche Premierului Ponta că ar putea da "o lovitură de imagine" şi un "şut în gură" Preşedintelui (nu la propriu, ci politic vorbind, desigur!), cu un "dis­curs despre starea naţiunii" în faţa Parlamentului; instituţia aceea cu excedent masiv de "reprezentanţi ai poporului" care şi aşa nu prea are ce să facă, pentru că ceea ce-i trebuie Guvernului, ca legiferare, se face direct, prin abuzul celebrelor, deja tradiţionalelor şi atît de distrugătoarelor de drept, ordonanţe de urgenţă! Din punct de vedere Constituţional, gestul Premierului nici nu clarifică, nici nu ajută cu ceva logica guvernării, iar din punct de vedere al conţinutului şi fixării obiectivelor este inutil, pentru că votul de învestitură al Parlamentului a fost primit pe un Program de Guvernare, devenit astfel obligatoriu.

Dintr-o singură perspectivă acţiunea Premierului ar avea sens, dacă discursul s-ar referi, stricto sensu la starea naţiunii. Adică, dacă Premierul Ponta ar dori să facă ceea ce nici un politician post-decembrist nu a avut curajul să facă, şi anume să spună cu voce tare, pe îndelete, Parlamentului şi cetăţenilor României care este starea de lucruri în domeniile cheie ale societăţii şi implicit ale guvernării! Dacă ar vrea cineva cu autoritatea Premierului să ne spună tuturor, de la înalta tribună a Parlamentului, care este lăţimea, lungimea şi adîncimea dezastrului în care se află societatea româneas­că, după două decenii de aşa-zise reforme; în realitate, după două decenii de jaf şi risipă fără nici o noimă a resurselor de toate felurile, de la cele economice, la cele de capital uman, de timp şi oportunităţi. Un asemenea gest ar avea atît valoare terapeutică, cît şi practică. În plus, ar da o perspectivă proiectului de guvernare al USL. Teamă îmi este, însă, că resursele de curaj şi competenţele necesare pentru un asemenea gest politic nu se găsesc în rezerva Premierului, nici în cea personală, nici a partidelor cu susţinerea cărora guvernează. Cineva ar trebui totuşi să-şi asume ris­curile de a spune cu voce tare, în spaţiul public, care este starea naţiunii şi care sunt cu adevărat durerile ei!!!