Teoria conspiraţiei

Dacă nu ar fi existat, criza aceas-ta, economico-financiară, ar fi trebuit inventată. Nu de alta, dar politicienii erau în mare suferinţă. În cădere liberă de credibilitate, în deficit major de teme care să intereseze electoratul, de motive ca să se arate pe la televiziuni şi de raţiuni de stat care să precipite conferinţe internaţionale, ori întîlniri de urgenţă la nivel înalt, cu pretenţia că destinele lumii se fac şi se refac, poimîine, pentru următorii 500 de ani. Situaţia nu este deloc locală, cum s-ar putea crede pe malurile prea puţin curgătoarei noastre Dîmboviţe, răvăşite cum sunt de uraganul falsului şi atît de ridicolul excepţionalism autohton.

În America, toată lumea este de acord că, fără puseele acute ale crizei economice, fără căderile spectaculoase ale bursei, fără ieşirea istorică din scenă a unora dintre cele mai mari bănci şi instituţii de asigurări, bătălia pentru Casa Albă rămînea deschisă, iar cîştigătorul ar fi putut să fie departajat, din nou, de cîteva mii de voturi. În Marea Britanie, Gordon Brown îşi pregătise şi el ieşirea din scenă, pentru deficit de competenţă şi inadecvare politică, uitîndu-se cu jind la poarta casei cu numărul 10 din Downing Street, unde mai are contract de chiriaş doar pînă la anul. Tot ceea ce-i mai rămăsese de pregătit era discursul de predare a ştafetei către conservatori. Cînd să zică resemnat, "Adio arme", vorba lui Hemingway, pac criza! Dintr-o dată, a devenit salvatorul Europei. N-a trebuit decît să scoată din arhiva cu studii economice de tinereţe, schiţa făcută pe genunchi cu colegul lui de birou, unul Blair, un plan anti-criză numai bun, de la Atlantic la Pacific. Acum, mai este loc de speranţă, dar nu prea multă, căci revenirea conservatorilor la putere a fost de mult scrisă în stele sau, mai precis, în Registrele Casei de Windsor. Nici preşedintele Sarkozy nu stătea mai pe roze cu mandatul său. Tratatul European e la reanimare, ţinut în viaţă de aparate; alianţa cu America trebuie reinventată, odată cu ieşirea din arenă a neo-conservatorilor radicali; Rusia dă semne că nu mai are niciun chef să ţină cont de mofturile europenilor şi de discursurile lor răsuflate despre democraţie şi drept, iar suburbiile se agită din nou. A trecut criza pe la Paris, a ieşit şi Preşedintele Sarkozy din corzi. Acum bate meridianele de-a lungul şi de-a latul, încercînd să salveze lumea cu un nou plan de dezvoltare a francofoniei. Doamna de fier a Germaniei, după un sezon politic atît de reuşit, "în pat" cu inamicul social-democrat, era împunsă în coaste de concurenţă să dezgroape securea războiului. Nici n-ai zis bine criză, pe germană, că guvernarea marii coaliţii a devenit mai necesară ca niciodată. În Italia, şi cu criză şi fără, tot mafia rămîne cel mai mare producător de PIB, iar Berlusconi, oricum îşi face de cap, mai ales că acum i-a crescut la loc şi nişte păr pe el (pe cap, adică!).

În România, criza politică era atît de gravă încît politicienii nu ştiau ce să inventeze, doar, doar nu i-o uita lumea. De la conflicte într-un pahar cu apă, la macheaverlîcuri de culise cu judecători şi procurori, politica noastră era pur şi simplu sugrumată de propria ei lipsă de relevanţă socială. Minune, mai ceva ca la Maglavid! Dete criza şi peste noi! Primul ministru se dă şi el peste cap de trei ori şi din primul motociclist al ţării se face apostol al salvării naţionale, ba mai scoate din pălărie şi un plănuleţ de 15 miliarde de euro pentru următorul cincinal. Nu ştim pe cine salvează, dar cu siguranţă va mai îmbogăţi pe cîţiva; Preşedintele, care pînă acum nu văzuse economia, decît la supermarket, dă buzna la tablourile de pontaj ale uzinelor patriei să vadă cîţi angajaţi au pontat în schimbul unu şi cîţi mai rămîn pentru schimbul trei; dă sfaturi în dreapta şi în stînga ce să facă băncile cu dobînda; le ţine gos-podinelor cursul scurt despre cum să recunoască "untul naţional", după tricolorul şi compoziţia amino-acizilor graşi de pe etichetă; dă pricaz guvernului cu cît să reducă taxa pe fumărit, iar omologilor săi europeni le spune pe şleau, ca de la omolog la omolog, să nu care cumva să aplice planul anti-criză al lui Bush, că licuriciu-i expirat!

Cel mai mult i-a ajutat criza, însă, pe politicienii noştri aflaţi în campanie fără voie şi fără obiectul muncii. I-a coborît de pe culmile disperării cioraniene, unde-i lăsase de izbelişte uninominalul, şi i-a transformat în trestii gînditoare. Are omul despre ce să-şi mai dea şi el cu presupusul, despre cele care "este" aşa cum "este" şi despre cele care nu "este", aşa cum nu "este" după cum susţine Vanghele c-ar fi zis Parmenide. Cum, care Parmenide? Ăla, garantat de Vanghele!

Acum, nu ştiu care-i opinia dumneavoastră, că de-aia-i democraţie, să avem fiecare opiniunea lui şi să rămînem cu ea, dar mie-mi miroase a conspiraţie universală, a guvern mondial, a Novo ordo seculorum, a manşonerie cocoţată pe stîlpii puterii şi a bilderbergi ieşiţi la prăşit pe ogorul înţelenit al statelor naţionale. Iar dacă, pe undeva, coerenţa analizei mele vi se pare că lasă de dorit, nu aveţi decît să luaţi aminte la coerenţa "marilor" oameni politici care conduc lumea şi dau cu ea în toate gropile, cînd ţi-e şi ţie lumea mai dragă!