Terapia uitării

Ce ar trebui, deci, să uităm, ca să nu ne pară rău, duminică, după ce am pus ştampila pe buletinul de vot?

Uitarea este un fel de igienă a memoriei. În condiţiile noastre electorale ea este, însă, mult mai mult decît atît; o condiţie terapeutică, esenţială, pentru o decizie cît de cît raţională, apropiată mai puţin de interesele lor, ale aleşilor, şi mai mult de identitatea şi coerenţa dumneavoastră socio-psihologică, a celor care alegeţi.

Primul lucru, nu neapărat într-o ordine de importanţă, ar fi motivele pentru care alegem pe cineva să fie Preşedintele României. Toate, dar absolut toate motivele invocate, direct sau indirect, de campania electorală şi aşa zisele dezbateri dintre candidaţi sunt la ani lumină depărtare de litera şi spiritul prevederilor constituţionale. Uitaţi, deci, de "proiectele prezidenţiale" ale candidaţilor; nu fac nici cît o ceapă degerată. Chiar dacă ar avea vreun aşa zis "proiect de ţară", ajuns la Cotroceni, Preşedintele ales nu are nici mijloace legislative, nici executive, nici judiciare pentru a le promova, cu atît mai puţin pentru a le pune în practică, în mod sistematic. Ca să nu-şi mai facă nimeni iluzii, este suficient să spunem că instituţia numită Preşedintele României şi unealta sa, Administraţia prezidenţială, nu-şi pot asigura, singure, nici măcar cheltuielile de funcţionare!!! Dacă Guvernul nu pune nici un bănuţ în buget, iar Parlamentul aprobă astfel bugetul, ceea ce este perfect posibil în sistemul nostru de guvernare, Preşedintele şi instituţia care-l serveşte pot să pună lacătul pe uşă!!!! Pare ridicol, dar aşa stau lucrurile, în realitatea pe care puţini sunt dispuşi să o vadă, aşa cum este, aberantă! Mai larg, cu una sau două excepţii, de la reprezentarea statului, la supravegherea bunei funcţionări a instituţiilor şi încheind cu aberanta funcţie de "mediere între stat şi societate" (ca şi cînd Preşedintele n-ar fi parte a Statului!!, ori s-ar afla în afara societăţii!!!), toate funcţiile prevăzute de Constituţie pentru Preşedinte pot fi suplinite, total sau parţial, de Guvern, Parlament sau Justiţie, fără ca acest lucru să blocheze sau să afecteze grav funcţionarea guvernării. Altfel spus, oricine ar fi Preşedinte, îl putem uita 5 ani la Cotroceni, fără să-i simtă cineva lipsa, prea tare! Instituţional vorbind, Preşedintele României este un fel de "jumătate de om călare pe jumătate de iepure şchiop". Şi atunci, de ce-l mai alegem?! Răspuns: pentru că aşa vrea Constituţia României şi nu e chip să ne împotrivim. Ori o schimbăm, ori rămînem în litera ei, aşa plină de aberaţii, cum se află!

Al doilea lucru important care trebuie dat uitării, cu desăvîrşire, este "performanţa" electorală a candidaţilor. Adică, ce au făcut şi ce au spus în aşa numita campanie a prezidenţialelor. Faptul că Preşedintele ştie mai mult sau mai puţin, că înţelege mai mult sau mai puţin, mai precis sau mai vag, mai detaliat sau mai general "starea României" este cu totul irelevant, fie şi din motivul că nu este chemat la Cotroceni ca să o influenţeze şi nici nu ar putea să o facă, cît de cît semnificativ, presupunînd că l-ar tăia vreo grijă aşa... mare, faţă de Ţară!!! Aceast fapt este, de altfel, presupus chiar de existenţa şi organizarea Administraţiei prezidenţiale, o instituţie care, dacă are vreo menire funcţională, aceea nu poate fi decît să-i ofere Preşedintelui expertiza necesară în principalele domenii în care este implicat decizional, chiar şi aşa slab, cum este cazul Preşedintelui României. Ar trebui doar ca el să asculte şi să aibă suficientă putere de judecată, şi o doză masivă de bun simţ, să nu aleagă mereu deciziile cele mai rele, ori în poziţie absolut paralelă cu realitatea. "Ştiinţa" preşedinţilor care au ocupat, pînă astăzi, fotoliul de la Cotroceni, despre realităţile României, este ultimul dintre elementele care au influenţat în vreun fel performanţa lor instituţională, modelele după care şi-au condus comportamentul ca persoane oficiale, ori deciziile pe care le-au luat!!! Mai mult au contat "secretarele", sicofanţii şi "profesioniştii" turnători de pseudo-informaţii, la ureche şi după ureche!

În euforia de a uita aproape tot ceea ce ni se spune, manipulatoriu, că ar fi important pentru a lua o decizie de vot, două lucruri ar trebui să ne ferim a le uita!

Primul este credibilitatea personală a personajului pe care-l vom trimite la Cotroceni. O credibilitate care nu are nimic de a face cu studii, diplome, funcţii şi alte "constructe" de statut social care, şi aşa, au ajuns să fie falsificate masiv în societatea de azi a României. Are de a face, în schimb, cu ceea ce este sinteza tuturor calităţilor şi defectelor reale ale unei persoane. O sinteză care este implacabil revelată de situaţiile limită, fie ele şi ipotetice, de genul: "Ai merge la coardă cu el, pe piatra muntelui?"; "După o săptămînă în deşert sau de naufragiu pe mare, crezi că ar păstra ultima gură de apă pentru el sau ar împărţi-o cu tine?" În condiţiile extreme, ale alegerilor politice de la noi, formulate astfel, pozitiv, aceste criterii de alegere s-ar putea dovedi, în bună măsură, inoperante. S-ar putea să fim obligaţi să ne întrebăm nu care dintre ei este cel mai credibil, ci care dintre ei este cel mai puţin compromis!

Al doilea lucru pe care nu trebuie, cu nici un preţ, să îl uităm, este răspunsul la întrebarea: "În ce măsură alegerea noastră contribuie sau nu la propagarea efectului nociv şi distrugător al banalizării răului?". Sintagma, consacrată de Hannah Arrendt ("Eichmann in Jerusalem: A Report on the Banality of Evil") este departe de a evoca doar un fenomen local. Dimpotrivă, universalismul mecanismelor prin care banalizarea răului produce aceleaşi efecte sociale distructive a fost probată nu doar pentru tema holocaustului, a reprimării sistematice a diferitelor comunităţi ori grupuri de oameni, ci în cel mai larg sens pentru germinarea şi dezvoltarea "Răului social", în toată varietatea formelor sub care ni se înfăţişează astăzi, de la corupţie, la alienare şi de la manipulare politică, la destructurare societală.

Aşadar, nu uitaţi ce e bine să uitaţi şi ce nu! Iar ca terapie activă, vă sugerez să practicaţi, în aceste zile, pînă la vot, lectura conştientă şi repetată a Glossei eminesciene. Acolo este algoritmul: "ce e rău şi ce e bine, tu te-ntreabă şi socoate"; "tu aşează-te deoparte, regăsindu-te pe tine"; "nu încline a ei limbă, recea cumpănă-a gîndirii"; "te întreabă şi socoate, ce e rău şi ce e bine"!