Trista agonie a unui dinozaur

Printr-un proces de "inginerie socio-antropologică", cîţiva intelectuali europeni, de la începutul unui secol fascinat de exotisme istorice şi "societăţi primitive", au reinventat Olimpiada. Ideea că rivalitatea marilor puteri ar putea fi ostoită de un surogat, întrecerea sportivă, capabil să ia locul războiului şi al distrugerii totale, a devenit sîmburele ei de fascinaţie. Valoarea simbolică, anticipativ globalistă a unei lumi care trăieşte simultan un singur eveniment, sub lumina flăcării aprinsă la Olimpia, iar acela este unul paşnic, a asigurat supravieţuirea mişcării olimpice, în ciuda a două conflagraţii mondiale şi a unor schimbări tehnologice şi sociale greu de imaginat pe vremea lui Pierre de Coubertain. Părinţii fondatori au fost preocupaţi, însă, nu atît de promovarea mişcării sportive, cît de afirmarea unei soluţii alternative, fie şi naivă, pentru confruntarea marilor puteri. Nu încape nici o îndoială, politica a fost, încă de la început, fundalul olimpismului modern.

De aici şi pînă la transformarea cercurilor olimpice în rotiţe ale maşinăriei politice nu a mai fost decît un pas. Iar el a fost repede făcut, încă din 1936, cînd regimul naţional-socialist al celui de-al treilea Reich a transformat pentru prima dată Olimpiada într-un hiper-eveniment mediatic destinat propagandei. Anii războiului rece nu au făcut decît să ducă la paroxism sclavia mişcării olimpice, pusă să servească interesele politice, prestigiul şi orgoliul marilor puteri, ori ale tuturor celor care au văzut în spectacolul olimpic oportunitatea de a-şi promova cauza, imaginea, valorile, ideologia. OEP-ul lui Arafat, a arătat lumii la Munchen valoarea politică a terorismului, asasinînd o parte a delegaţiei olimpice israeliene. Medaliile şi bilanţul lor general au devenit un nou etalon, universal recunoscut, al puterii. La fel ca şi arsenalele nucleare, ori performanţa economică. Drept pentru care, nimic nu a mai stat în calea "pregătirii" metodice a acestor victorii. În lagărul socialist, dopajul a devenit o "îndatorire patriotică", iar ţări ca URSS şi RDG au generat sisteme integrate de formare, selecţie şi pompare a performanţei sportive la scară naţională. După puteri şi în baza unei "repartiţii raţionale a şanselor" celelalte state "frăţeşti" au urmat exemplul. Nici de cealaltă parte a cortinei de fier lucrurile nu au stat mult diferit. Chimia, biologia, bio-kinetica, metode noi de formare şi antrenament, iar mai tîrziu computerul au fost puse la lucru pentru îmbunătăţirea rapidă şi adesea forţată a performanţelor atleţilor din lumea liberă. Scandalurile olimpice s-au ţinut lanţ. De la fraudele arbitrilor, la cele ale antrenorilor şi ale sportivilor, mergînd pînă la "eu boicotez olimpiada ta, tu boicotezi olimpiada mea", spectacol comico-ridicol jucat cu toată seriozitatea diplomatică de URSS şi SUA, la vremea olimpiadelor de la Moscova şi Los Angeles.

Cu cît mai sleită de conţinutul ei sportiv, cu atît mai puternic promovată mediatic, Olimpiada modernă a trecut şi pragul noului mileniu, al unei lumi în curs accelerat de globalizare, fără război rece, dar cu multe şi tot mai devastatoare războaie calde. Nici vorbă, însă, să scape de robie!

Ceea ce vedem zilele acestea, unii cu încîntare, alţii cu tristeţe, este spectacolul jalnic al unui dinozaur care moare sufocat sub jugul politicii, la care mai nou se adaugă şi cel al intereselor economice ale marilor promotori. Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns un singur par la un car de oale, inerţia, corupţia şi lipsa criteriilor în construcţia evenimentului au devenit sinonime cu activitatea Comitetului Internaţional Olimpic. Aruncate de-a valma în arenă, jocuri şi întreceri sportive fără nici o miză sau valoare şi întreceri cu adevărat emblematice pentru ideea olimpică au transformat evenimentul într-o procesiune faraonică, menită doar să mulţumească orgoliile organizatorilor şi ale şefilor CIO. Totul scăldat într-un sos de ipocrizie, politizat, din ce în ce mai greţos. Toată lumea tună şi fulgeră împotriva dopajului, deşi se vede de la o poştă că el este generalizat şi singura preocupare este aceea de a descoperi mai devreme decît alţii şi decît laboratoarele de control, o nouă substanţă, un nou produs sau o nouă procedură care să pompeze performanţele sclavilor moderni ai arenei. Singurul care nu se vede este principalul vinovat: actuala concepţie de organizare şi funcţionare a olimpiadelor moderne şi promotorul ei - Comitetul Olimpic Internaţional. Perpetuarea acestei situaţii va duce Olimpiada la dispariţie sau la transformarea ei definitivă într-un banal exerciţiu de marketing politic şi economic.

Supravieţuirea sportului în această atmosferă este aproape un miracol. Iar el nu este generat decît rareori de cîştigătorii medaliilor, cît mai ales de cei cîţiva tineri naivi, capabili să intre în competiţie şi să iasă definitiv din calcule peste doar cîteva zeci de secunde, păstrînd în suflet credinţa că important este să participi! Agonia olimpismului modern va fi curmată abia în ziua cînd se va hotărî eliminarea medaliilor şi a imnurilor naţionale de la ceremoniile de premiere. Cînd învingătorii vor primi doar cununa de lauri, iar de intonat se va intona pentru toţi doar imnul olimpic!