Anglofobia

La o întâlnire din 2005, în Kaliningrad, Jacques Chirac le-ar fi spus prietenilor săi Vladimir Putin şi Gerhard Schröder că nu poţi să ai încredere în britanici. De ce? "Au cea mai proastă bucătărie din lume, după finlandezi".

Las la o parte că bucătăria finlandeză nu e deloc rea. Şi faptul că Justiţia franceză l-a condamnat pe Jacques Chirac la doi ani de închisoare pentru corupţie (cu suspendare, sub pretextul că este fost şef de stat). Problema este că politicienii europeni au o istorie de pronunţări anglofobe.

Şi nu doar policienii. Zilele trecute am stat mai mult decât de obicei pe Internet, în special pentru ştirile referitoare la Brexit. Ocazie cu care am constatat că şi oameni simpli, care par altminteri normali, au pus în circulaţie, pe Facebook, Twitter sau pe forumurile ziarelor online, tot felul de glume nesărate, caricaturi crude sau calomnii dintre cele mai revoltătoare. Toate acestea, despre englezi (sau despre britanici în general - diferenţa este nesemnificativă în contextul acestui editorial).

Să spunem că cineva - un om de pe stradă sau un om politic - ar face glume rasiste cu privire la cine ştie ce popor african. Publicul ar fi - pe bună dreptate - revoltat. Însă batjocorirea sistematică a britanicilor a devenit, de ceva vreme, "cool".

O parte dintre compatrioţii noştri văd că au luat peste picior chiar şi referendumul pentru ieşirea din Uniunea Europeană. Această vitejie este, pentru mine, inexplicabilă. Noi am fost împinşi în această Uniune prin referendumul din 2003 pentru revizuirea Constituţiei. Patronat de Adrian Năstase (dublu condamnat penal) şi denunţat de numeroşi observatori ca fiind falsificat. Vă mai amintiţi tombolele pentru momirea alegătorilor şi urnele plimbate prin supermarket-uri?

Anglofobia este o formă de xenofobie. Însă este una destul de misterioasă. Ce anume îi animă pe anglofobi?

Nu este vorba de o ură simplă. Şi, spre deosebire de rusofobie, nu este vorba nici de teamă. Mai degrabă este vorba de un complex de inferioritate.

Marea Britanie a fost, de la apariţia sa la începutul secolului al XVIII-lea, subiectul unei admiraţii intense. Această ţară devine centrul unui imperiu mondial, poate primul şi singurul imperiu cu adevărat mondial pe care l-a cunoscut omenirea. Cultura engleză devine extrem de influentă, iar limba engleză devine prima şi singura limbă universală de comunicaţie.

Mai important, cred, este altceva. Regimul britanic, caracterizat de o combinaţie de libertate, reprezentativitate şi prosperitate, devine invidia întregii lumi. Gândiţi-vă doar la influenţa modelului Westminster în perioada de formare a democraţiilor reprezentative moderne. Datorăm englezilor practic întregul ritual al parlamentarismului civilizat.

În culturile autoritare ale Europei secolelor XIX şi XX, acest lucru nu putea fi lăsat să treacă netaxat. Un ziar rusesc, în 1904, scria despre "setea de răzbunare" a ruşilor împotriva perfizilor de englezi. Adolf Hitler, într-un discurs din 1940, le transmitea britanicilor, în râsetele publicului, să fie siguri că insula lor va fi în curând invadată: "Venim! Venim!".

O etapă importantă în formarea anglofobiei contemporane a început odată cu Margaret Thatcher. Dintr-o dată, conservatorismul liberal şi individualismul englez tradiţional au devenit probleme europene. Suporterii Stângii au luat foc. Ei au identificat - corect - inamicul ideologiei statului asistenţial pe care îl susţineau în ţările lor şi, în perspectivă, la nivelul unui supra-stat federal european.

Cutremurul Brexit a scos la iveală unele dintre aceste straturi geologice ale imaginarului colectivist. Unii s-au indignat: cum îndrăznesc englezii aceştia să creadă că se pot guverna singuri? Ce drept pretind ei că au asupra propriilor bani?

Acest discurs are, bizar, suporteri chiar în Regatul Unit. Un tânăr scoţian declara, la o televiziune, imediat după anunţarea rezultatelor referendumului, că pentru Scoţia, Uniunea de la Bruxelles este mai importantă decât Uniunea cu Anglia...

Revenind la noi, cei de pe partea aceasta a Canalului, eu cred că fiecare e liber să creadă ce doreşte. Însă celor care nu sunt de acord cu rezultatul referendumului, le spun că una e dezacordul (de înţeles) şi altceva este anglofobia (inacceptabilă).

Şi îi mai întreb: care este problema noastră, încât trebuie să reacţionăm emoţional? Au mai fost rezultate cu care opinia noastră publică, dacă ar fi fost întrebată, nu ar fi fost de acord. În 2015, Irlanda a votat pentru legalizarea căsătoriilor homosexuale. S-a sesizat cineva dintre indignaţii de serviciu de la noi?

În ce îi priveşte pe englezi, suspectez că ei privesc cu calm întreaga agitaţie. Ca în bancul acela cu trei gentlemeni care stăteau la un ceai pe terasă. Trece o maşină şi după o oră de tăcere, unul spune sec: "Jaguar". După altă oră, al doilea afirmă, tot sec: "Aston Martin". După încă o oră de tăcere, al treilea se ridică şi pleacă, spunând, la fel de sec: "Domnilor, cearta aceasta mă scoate din sărite!".