Balet diplomatic pe ruine

Europa se află din nou în treabă. Un alt conflict, previzibil, pe care ea l-a tratat cu desăvîrşită superficialitate, ca şi cînd ar fi fost de-a pururi "îngheţat". Nu a făcut nimic pentru a scoate evenimentele de pe cursul inerţial care anunţa, mai devreme sau mai tîrziu, dezlănţuirea confruntării. Un alt dezastru, politic şi umanitar, după cel iugoslav, în care singurul rol rămas în distribuţie pentru Europa este cel de saltimbanc, ce se crede solist de balet clasic, improvizînd pe ruinele fumegînde ale unei ţări, ale unui proiect, ale unei speranţe, un macabru dans diplomatic. Ruinele nu sunt doar ale oraşelor georgiene, ci şi ale politicii europene, atîta cîtă mai este în stare Europa să producă.

După destrămarea URSS, politica Rusiei faţă de Europa s-a dezvoltat pe două direcţii privilegiate: creşterea dependenţei principalilor actori europeni faţă de resursele petroliere şi de gaze naturale controlate de Moscova, inclusiv pe traiectele de transport, şi oprirea "expansiunii" instituţiilor europene şi euro-atlantice la limita noului "cordon sanitar", format din fostele republici sovietice care au graniţă comună cu Rusia.

Europa, luată "pe bucăţi" sau "în vrac", cînd nu a colaborat direct la realizarea acestor obiective ale politicii ruse, a rămas tablou, fără să schiţeze nici cel mai mic gest care să fi împiedicat realizarea lor. Politica americană a fost cea care a propus o linie alternativă de abordare a noilor relaţii cu Rusia, inclusiv în ceea ce priveşte "gestiunea" spaţiului strategic din "vecinătatea imediată", unde a declarat competiţia politică deschisă, încercînd, în acelaşi timp, să evite confruntarea, ori împingerea ei într-un conflict militar. Este motivul pentru care politica americană a susţinut demersurile guvernelor din Ucraina, Georgia şi, pînă la un punct, din R. Moldova, de apropiere şi integrare în instituţiile europene şi euro-atlantice. Răspunsul Moscovei a fost pe măsură, adică s-a angajat fără rezerve în competiţia pe care nu o mai putea evita, dar pe care este hotărîtă să o cîştige. A intervenit masiv în alegerile din Ucrai-na şi continuă să deţină o putere de influenţă majoră în politica acestei ţări; nu s-a sfiit să ameninţe chiar cu "ruperea Ucrainei", dacă o decizie privind integrarea în NATO s-ar precipita la Kiev, după cum nu s-a sfiit să ameninţe cu denunţarea Tratatului bilateral de prietenie, dacă Ucraina intră în linie dreaptă pentru aderarea la NATO. Cu R. Moldova a fost mai simplu. Aici lucrurile au fost rezolvate încă din anii "90, profitînd de uriaşele erori ale celor care au încercat să sprijine o reinventare a statului, pe alt model decît cel al unei "foste republici sovietice". Eşecul acestui demers a legitimat revenirea comuniştilor la putere. Puterea voroniniană de la Chişinău n-a obosit niciodată, cînd a fost vorba să aprobe şi să sprijine orice proiect venit de la Moscova care, profitînd de "criza trans-nis-treană" ar fi eternizat prezenţa militară rusă pe teritoriul R. Moldova. În plus, puterea sovietică, reinventată la Chişinău a avut grijă să includă în noua Constituţie clauza de "neutralitate", adică angajamentul ferm al neaderării la NATO. O mînă de ajutor, nepreţuit, a venit şi din partea OSCE, care a aprobat mai toate iniţiativele diplomatice ale Moscovei, menite să-i asigure controlul asupra politicii de la Chişinău.

În Georgia, strategia controlului direct a eşuat. Odată cu instalarea guvernării Shaakaşvili, angajată în proiectul aderării la NATO şi UE, Moscova a folosit pîrghiile indirecte, dar foarte tari, care îi stăteau la dispoziţie: Abhazia şi Osetia. Europa s-a uitat din depărtare şi fără nicio reacţie cum aceste părţi ale teritoriului Georgiei, o ţară pe care teoretic se pregătea să o integreze în sistemul european, devin din enclave autonome, entităţi quasi-statale independente, pe teritoriul cărora trupele ruse au fost instalate ca "trupe de menţinere a păcii", cu mandatul binevoitor al OSCE. Mai mult, legată la ochi de propria neputinţă, a creat precedentul Kosovo, oferind pe tavă Moscovei toate argumentele care i-ar fi lipsit pentru a susţine des-chis independenţa Osetiei de Sud şi a Abhaziei. Din perspectiva politicii europene, acesta a fost considerat "un compromis rezonabil", alternativă la o intervenţie directă şi masivă a Moscovei în Georgia. Intervenţia s-a produs, masivă, cu mijloace militare, fără ezitări, folosind primul prilej oferit: uriaşa eroare de calcul politic şi militar care a determinat decizia preşedintelui Shaakaşvili să încerce preluarea controlului asupra zonei osetine, folosind forţa militară. Rusia a ajuns acolo unde a vrut, poate mai uşor decît a sperat. După acest episod, Tbilisi trebuie să aleagă între integritatea teritorială şi revenirea în limitele unei politici "rezonabile" faţă de Moscova, adică renunţarea la integrarea în NATO. De altfel, Europa a uitat de mult de acest obiectiv al politicii georgiene, pe care îl consideră acum complet nerealist şi nerealizabil pe termen scurt. Nici posibila integrare în Uniunea Europeană a Georgiei nu mai este de mare actualitate, ca dovadă faptul că în primele reacţii europene nu se suflă nici măcar un cuvînt despre aceas-tă perspectivă.

Bilanţul politic al Europei are un singur nume potrivit: dezastru. Dar ce dezastru fructuos! Unul care, iată, permite unora să facă "politică mare": pun la cale un armistiţiu între învingător şi învins, pe ruinele fumegînde ale proiectelor sale şi pe mormintele celor care duc cu ei în pămînt speranţa de-a vedea Georgia revenită în familia europeană din care face parte, istoric şi cultural.