Condamnarea la austeritate

Cei 26, căci Anglia lui David Cameron pare să fi luat decizia de a se despărţi în viitorul previzibil de UE, par să fi condamnat Europa la austeritate pentru o lungă perioadă de timp. Şi au prezentat totul ca pe o operaţiune de salvare reuşită. Doar că n-a fost să fie! Nici "pieţele", nici cetăţenii nu au reacţionat pozitiv. Indicii bursieri şi-au continuat tendinţa, deja cronică, de scădere, iar cetăţenii şi-au manifestat dezaprobarea. Toate sondajele de opinie arată că încercarea de a constituţionaliza politicile de austeritate este dezavuată de majoritatea europenilor. Dar, aflaţi cu spatele la zid, liderii europeni, puşi în faţa presiunilor din ce în ce mai iraţionale ale "pieţelor" şi a cererilor din ce în ce mai vehemente ale cetăţenilor, au fost cuprinşi de panică.

Nu e, deci, de mirare că, după acest al nu ştiu câtelea acord, istoric panica a început să invadeze societatea. Iar Christine Lagarde, desprinsă de contextul politic european, a apăsat butonul de panică, avertizând că eşecul rezolvării crizei riscă să conducă la creşterea "protecţionismului, a izolării şi a altor elemente ce amintesc de Marea Depresiune din anii 1930". Ori dacă atunci, cea mai dură perioadă a fost la începutul crizei, acum suntem în al patrulea an de criză şi sfârşitul acesteia pare din ce în ce mai îndepărtat. Deja, în termeni absoluţi, actuala criză, care a început în 2007, a durat mai mult ca Marea Depresiune (1929-1933).

Prinşi între "pieţe" şi cetăţeni, liderii europeni au dovedit nu numai lipsa de curaj civic sau economic, dar şi incapacitatea de înţelegere a timpului social şi a spaţiului economic în care trăim. Ortodoxia economică atemporală, dublată de fricile germane, au blocat Europa într-un interguvernamentalism nu doar desuet, ci şi ineficient. Poate că şi din acest motiv "entuziasmul" politic al statelor de a reforma constituţiile în sensul introducerii "regulii de aur" s-a stins instantaneu. În acest context, graba cu care preşedintele Traian Băsescu a anunţat inevitabilitatea reformei constituţionale, pe care alte state nici nu o iau deloc în considerare, arată gradul în care oportunismul politic afectează la noi deciziile care ar trebui să elibereze economia. Punerea Europei la remorca ambiţiilor prezidenţialiste şi antiparlamentare ale lui Traian Băsescu nu a reuşit, dar efortul făcut anticipează o acutizare a crizei politice cronice a sistemului politic românesc.

Cu toate "eforturile" psihanalizabile făcute de liderii europeni pentru a bloca Europa, aceasta nu este terminată. Rămân în continuare virtuţile metodei comunitare, deloc exploatate, şi potenţialul de adaptare la realităţi al politicului. În acest sens, alegerile de anul viitor din mai multe state europene vor fi un indicator interesant. Nu însă şi suficient. Va fi nevoie de o determinare politică pe care doar mobilizarea societăţii europene o poate genera. Pe de altă parte, o nouă generaţie de lideri politici pare să preia iniţiativa şi să se orienteze în mai mare măsură după "semnele" realităţii. Ba, pe termen scurt, chiar şi preşedinţia daneză a Consiliului european care începe la 1 ianuarie 2012 ar putea constitui o şansă. Căci, Danemarca, sigură de sistemul său social şi relativ puţin afectată de criză, poate oferi o alternativă la condamnarea la austeritate fără creştere la care liderii europeni au supus Europa.