Corpul politicii şi politica corpului

Comparaţia între corpul uman şi cel politic este un loc comun. Nu doar în gândirea politică mai veche sau mai nouă, ci şi în percepţia publică. Vorbim, de exemplu, despre "capul statului", despre "funcţiile statului", despre "organele statului" sau despre "constituţia statului". Ori, ca în cazul oricărei metafore, şi compararea politicii cu corpul biologic are limite. Constituţia anatomică a corpului uman nu poate sta la baza înţelegerii constituţiei politice, care este o expresie a teoriei contractualiste. Punerea sub semnul identităţii a celor două corpuri transferă politicii caracteristici biologice. Iar în vremuri de pandemie - cum sunt cele pe care le trăim acum - mai mult decât oricând altădată, cel puţin în perioadele istorice apropiate, imaginea corpului biologic se repercutează asupra corpului politic.

Aşa se face că accidentul, pandemia, a propagat imaginea sfârşitului unui tip de politică: democraţia. Odată în plus comparaţia organicistă între corpul biologic şi cel politic - pe care o folosise încă Platon acum două milenii şi jumătate ca să delegitimeze democraţia ateniană - a fost făcută pentru a sublinia apropierea inexorabilă a sfârşitului lumii occidentale. Concluzia ar fi simplă: dictatura ar fi mai eficientă decât democraţia. Şi nu doar în combaterea pandemiei. Căci dictatura, ori democraţia iliberală cum îi plăcea lui Viktor Orban s-o numească, asigură unitatea corpului. Accidentul a fost folosit pentru a transforma comparaţia în sentinţă politică! Corpul uman se degradează şi moare, deci şi corpul politic ar trebui să urmeze aceleaşi etape. Pentru a împiedica o astfel de degradare ar fi nevoie de un cocktail care să-i redea vigoarea, iar democraţia este prea slabă şi prea feminină pentru a putea face asta.

O metaforă care părea reuşită poate duce la suspendarea gândirii. Nu doar a gândirii critice, ci a gândirii pur şi simplu! Acum un sfert de veac, filosoful francez Alain Renaut - reflectând asupra altei metafore politice care părea plină de sens, "fractura socială", pe care Jacques Chirac a folosit-o din plin în campaniile sale politice - observa că astfel de imagini aparent evocatoare "dispensează de gândire".

Însă o comunitate politică nu poate fi redusă nici la popor, nici la corp. Chiar dacă există momente în care unitatea aşa numitului corp politic prevalează, acelea sunt excepţii care se manifestă în vremuri excepţionale. Dar şi în aceste momente exponenţiale corpul politic îşi consumă propria sa existenţă. Când politicienii invocă nevoia solidarităţii acestui ansamblu pe care îl numesc după caz şi ideologie ţară, naţiune, popor sau societate, o fac pentru a-şi asigura controlul. Membrii comunităţii politice, cei care formează corpul politic, sunt constrânşi să renunţe la diferenţele lor în favoarea întregului care ia forma Binelui Comun. Dar şi în această situaţie se mai poate încă căuta cel mai mic numitor comun care să stea la baza consensului, sau se pot impune, în numele Adevărului, conduite şi idei unice. Şi atunci corpul politic, dacă îmi permiteţi o comparaţie organicistă, paralizează. Căci nu se poate acomoda la atât de multă Putere.